poduri – însoţit câteodatăde tovarăşul său de prădăciuni, balaurul cu douăsprezece capete – iese în faţa voinicilor şi-i provoacă la luptă. Din aversiune pentru neamul omenesc, pe care a jurat să-l extermine până la Judecata de Apoi (sau, eventual, după), zmăul vrăjeşte numai femele din propria specie. E singura rasă care nu produce, totuşi, puah, ci doarzmăi în toată firea. Campioni la aruncarea cu buzduganul.

  Încălţaţii.

  Faimoşii stăpâni ai Morii de pepite au pierit cu toţii, în mod tragic, în asediul cetăţii Desp-Air (6372 î. Cr.). Vinovate de masacru au fost armatele unite ale zmeilor comuni, zmei-loi~ zmeelor şi zombalilor, urmate şi de mercenari din alte rase, lacomi să pună mânape Moară, încălţaţii erau numiţi astfel datorită cizmelor de metal uşor pe care le purtau. Erau, pare-se, zmei înalţi şi puternici, cu creste stacojii. In semn de frăţie îşi sărutau unul altuia buricul, lăsat descoperit printr-un orificiu în platoşele de sidef. Era şi punctul lor slab, de care au profitat inamicii. Femelele năşteau câte cinci pui, din care ucideau patru. Al cincilea primea, la majorat, cizmele şi sărutarea pe buric, pe care trebuiau s-o întoarcă, în aceeaşi zi, tuturor celor câteva mii de membri ai poporului lor. Buzele celor mai mulţi se toceau în cursul acestei obositoare corvezi, aşa încât încălţaţii păreau mereu că rânjesc.

 Zmeul asiatic (sau zombalul)

  Acoperit cu solzi sticloşi de culoare galbenă. Ochi oblici şi sprâncene extrem de-ncruntate. Răcneşte cu gura până la urechi, neîncăpătoare de colţi încovoiaţi. Caninii, mult mai lungi, sunt sfredeliţi şi străbătuţi de inele cu mărgăritar. E cel mai adaptabil dintre zmei, cel mai harnic şi mai respectuos ierarhic. In ultimele decenii pare să fi sărit direct din era turnirelor şi expediţiilor de jaf în cea a microelectronicii. Sub imensele plăci tectonice ale Asiei au fost detectate, săpate direct în stâncă, hale în care se fabrică chip-uri şi memorii, plăci 3D şi sound-blastere. Unele produse ale lor par să fi pătruns, fraudulos, pe pieţele occidentale, unde sunt uşor de detectat, având fiecare încrustată, în plăcuţa de siliciu plină de circuite, o boabă de chihlimbar cu o insectă înăuntru. Din fericire, concurenţa f acută industriilor umane nu e gravă, datorită populaţiei modeste de zmei asiatici care mai trăiesc astăzi – cam 14 exemplare.

  GEOGRAFIE existenţa enormului spaţiu subteran numit de geograful danez care a efectuat primele expediţii, G. Laardsen (1876-l915), Tărâmul întunecimii era deja cunoscută în mitologiile şi folclorul popoarelor euro-asiatice. Legende despre Walhalla, Agartha sau Shambala, Celălalt Tărâm din basmele româneşti etc. Sunt amintiri îndepărtate ale continentului subteran. Laardsen a efectuat trei expediţii între 1907 şi 1915, coborând iniţial prin singura intrare cunoscută pe-atunci, peştera Bourrasque, şi descoperind consecutiv altele, în prima dintre ele a înaintat spre sud-vest şi, după două săptămâni de mers, a trebuit să se oprească, dând de un perete de stâncă. Jurnalul său aduce primele revelaţii despre tulburătoarea lume subpământeană: „Măreţ şi melancolic ţinut! Plafonul neregulat, plin de ţurţuri de sare şi cuarţ, se ridică la sute de metri peste capetele noastre. Imense şi fierbinţi lacuri de lavă aruncă lumini spectrale la kilometri în jur. Pretutindeni tufe uriaşe de licheni fosforescenţi, fojgăind de insecte oarbe, lungi cât braţul. Coline din sticla cea mai limpede şi mai lustruită, imposibil de urcat, se ridică până aproape de tavan. Flori cleioase, cu limbi şi spini complicaţi, mecanici aş zice, îşi înfig rădăcinile chiar în lava clocotită. Prin aer zboară molii livide, al căror corp e mare cât un stat de om. Ne aşezăm tabăra lângă un perete încărcat de pirită. Ţipetele bestiale ale moliilor ne trezesc din minut în minut. Animale necunoscute întind către noi picioare şi trompe transparente. Multe se ard în foc, aici focul pare necunoscut.” în următoarele expediţii, Laardsen (însoţit şi de Feijenoord) înaintează câteva sute de kilometri către est, descoperă vestigiile cetăţii Alma – după numele soţiei lui Laardsen – vechi aşezământ al zmăilor de sub Alpi şi coboară spre sud unde – aproximativ sub oraşul Civitavecchia – găseşte Frescele Albastre. Rămaşi fără provizii, cei unsprezece exploratori ajung să se hrănească cu păianjeni de stâncă şi broaşte gelatinoase, apoi, disperaţi, se devo-rează-ntre ei prin tragere la sorti. Feijenoord piere, iar Laardsen şi încă patru tovarăşi (vor rămâne în cele din urmă doar doi) se-ntorc spre Alpi, unde găsesc, la poalele Mont-Blanc-ului, o nouă ieşire. De-acolo a pornit a treia expediţie, care a atins ca punct extrem Carpaţii, ieşind prin peştera Ohaba Ponor. Zmei vii n-au fost găsiţi nici acum, dar a fost identificată o specie nouă de mamifer inteligent, numită provizoriu Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase. Totuşi, scrie exploratorul, „zmeii trebuie să fie undeva. Ii pot aproape mirosi. Simt în ceafă, uneori, privirea lor arzătoare. Uneori mi se pare că.” Sunt ultimele cuvinte din jurnal, găsit, cu coperţile parcă mestecate furios, lângă corpul dezmembrat al îndrăzneţului călător.

  Din 1915 şi până la al doilea război mondial au fost întreprinse numeroase alte expediţii, care-au conturat aproximativ spaţiul subteran. Există şi azi, totuşi, numeroase pete albe. Un culoar îngust porneşte din Anglia, aproximativ de sub monumentul megalitic de la Stonehenge şi se lăţeşte treptat către est până sub Lituania. Se extinde spre Urali, şi formează bucle şi sinuozităţi către Kazahstan. Altă ramură începe în Pirinei şi se extinde către Sardinia, coboară sub Mediterana, străbate Carpaţii, Balcanii şi Turcia, face o imensă cavernă sub Orientul Apropiat şi se uneşte cu prima ramură în dreptul oraşului Karagan-da. Patru mari coarne se-ntind de-aici. Cornul nordic ajunge până la peninsula Taimâr sfârşind sub insula Bolşevik din arhipelagul Severnaia Zemlea. Cel median se-ntinde sub Mongolia şi China până la munţii Xaoxinganling. Cel submedian coboară spre Himalaia, unde se deschide-ntr-o cavernă de aproape un milion de kilometri pătraţi suprafaţă şi trei kilometri înălţime în punctul cel mai înalt. Ultimul, Cornul de sud, coboară spre sud-vest către Arabia Saudită. Numeroase enclave izolate, ca nişte mari vizuine, există peste tot pe marginea giganticelor caverne.

  Mari lacuri de lavă, de acid sulfuric şi de mercur reduc cu mult suprafaţa locuibilă. Distingem, sub zona europeană, lacurile Laardsen I, II, III, IV şi V, marea Feijenoord şi