ce au oblicit Dă zavera ce pornise Şi pre turci îi zăticnise. Află şi de un Manole Ce la greci pă Acropole Să jurase (să zicea) Să scape Valahia Dă spurcatul basilisc, Dă aspida cu rău plisc. Să cugete-acuma toţi Ce-s în stare grecii hoţi: Aflând că Manoli vine în beşică preste sine, Cu toţi zavergiii gloată, Cu Zoe, dama turbată, Nastratin cel firoscos Ce la toţi e de folos, Zenaida cea frumoasă, Iaurta, sprinceană groasă, Şi ceilanţi, câţi or fi fost, Vodă, care nu e prost, îi chiemă pă Andronachie Şi pă aga Manolachie Zicându-le:

  — Aceşti răi Şi-apucaţi dă năbădăi

  În o beşică sunt toţi Ce o mişc cu neşte roţi. Putea-reţi voi a găsi în valahe-academii Născocitor oarecare Să facă beşică mare, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă? Dregătorii să gândi Şi simandicos vorbi:

  — Doamne, să avem iertare, Da la noi un oarecare Născocitor nu să ştie

  În nice-o academie. Acilea toţi naintează Dupe ani, nu dupe vază, Doxă ai ori doxă n-ai, Eşti doftor la treij-de ai, La patruzeci învăţat, La cincizeci om luminat, Iar d-agiungi la şaptezeci La nemuritori tu treci. Cum să afli pântre noi Vun mehanic ghizoroi? Doară unu să prăsise Da e visător dă vise.

  — Să mi-l aduceţi îndat, Că altfel v-am dăulat!

  Îl aflară la Mărcuţa Strâmbând chipul ca momâţa

  Şi condeind pe părete

  Un duzin de crastavete.

  La Vodă dacă l-a dus

  Nebunul aşa i-a spus:

  — Să iei caic aurit

  Cu pânze de borangic, N-am văzut de când sunt mic, Cu catart dă scorţişoară, Cu vâsle dă chihlimbară, Cu cârmă de berliante

  Cum avea numa Pazvante.

  Mai ia şaptezeci de lebezi

  Ce de diavol să le lepezi

  În altar la Sfânta Vineri.

  Vezi toate să fie tineri, Şi le leagă cu mătasă

  De caic, jurubă groasă.

  În caic să pui ostaşi

  Cei mai buni între şutaşi, Iară căpitan pre ei

  Cea mai mândră dân fămei, Cu pleoape ca scoicile, Degeţi ca scovergile, Ţiţe ca şi turlele

  Ale Sfântei Sofie.

  Cu ăst caic sburători

  Beşică ai să dobori.

  Vodă se înveselea

  Ca alt nebun ce erea, Şi pe loc au şi făcut

  Cum mai sus s-a priceput.

  Apoi, liniştit, pe seară, Se băgase în cămară Şi la chef s-au pus îndat Dupe cum era-nvăţat.

  Pă ceri stele-nfricoşate Să ivise acea noapte, Şi o logostea cu coadă Să-ntindea pă lumea toată Vestind ciume, pălălii Şi căderi de-mpărăţii. Când beşica fără zvon (Ce îi zice şi balon) Se ivi dânspre câmpie între licăriri o mie, Iacă dân curtea domnească Corabia-mpărătească Să înalţă-ncet în slavă Cum ai ridica o tavă. Lebezile, şaptezeci Lopăta cu aripi reci, Ostaşii trăgea la vâsle La vârf cu labe de pâsle, Iar muiarea tot spoită Sucea şold, neostoită. Târgoveţii toţi la porţi Ieşise cu multe torţi Şi privea la bătălie Căscând gura-n bagdadie. Caicul urcă iavaş Pân-la fo cincizeci de paşi

  Dă beşica cea vărgată Şi cu funii ferecată. Pân-să dea robii cu puşca Ca să doboare găluşca, Deodată, ce să vezi? Dân coş cu nuiele verzi Să ivi un pricolici Atârnat dă trei elici. Poartă anterie lunge, Barba-n brâuri îi ajunge. Pă fămeie o înhaţă Când ajunge pleata creaţă, Iar apoi, ferind măiastru Iatagan cu fer albastru Şi sâneaţă dă sidef, Zburătorul muchelef între lebezi bagă mâna Şi sugrumă câte una. Caicul tot să coboară Pe cât lebezi să omoară. La ultima când agiunge Turnu Colţii îi împunge De să face praf cu toţii, Şi peri iscarioţii.

  Aci, boieri dumneavoastră, Isprăvi tâmplarea noastră, Auzire neauzită Preste Bucuresci venită. Ce-a mai fost şi ce-o mai fi Altădat voi istori.

  Evoe! Ce biruinţă! Toţi sărut pe Leonidas, Fiindcă orele izbândei toate dulci ca şi stafida-s, Fiindcă-n pept Enthousiasmos îşi făcu pe veci altar: Şterge biruinţa orce între om şi zeu hotar. Aripe îţi cresc iar ochii-ţi capăt apriga putere D-a zdrobi în încruntare pântecele de galere, D-a neca în uragane ostile cu elefanţi. Muşchii peptului sunt stâncă, coastele sunt adamanţi, Vinele sunt ca parâme, sângele-i ca vinul tare, Şi-ai zdrobi întreaga lume, ca un urs, în brăţişare. O, victorie! Să umflă narele d-atâta slavă, Dumnezeu tu faci dân famen, caravelă dân epavă! Evoe! Aduceţi dafini! Închinaţi-i un pean!

  — Mais. D-acuma vine greul, spuse Languedoc Briliant.

  — Planul fratelui Iaurta îl urma-vom nesmintit. Uite, luce Bucuresciul parcă-n aur poleit

  De atâtea lumi dă stele. Auctore, cătră sud Neşte ţifre mari şi negre să desen pă câmpul nud. Oare ce-s?

  — Asta e ţifra paginei dân opul meu, Fiecare filă are, dân „Levant”, numărul seu. Şi Iaurta cugetat-au tot astfel: cu a mea mână Care, iată, arde cu o melanholică lumină, Ca aceea care ţine-n pumnul strâns întregul vis Şi ilusia urzit-au ce să chiamă manuscris, Magic semn să fac şi file câteva să dau napoi, Până unde Bucuresciul plăsmuit-am dân noroi. Să ridic şi ceea filă cu oraş cu tot, o ţâră, Ca cu toţii să pătrundem und-doar şobolani se vâră, în canalele boltite ce sub urbe se-mpletesc, Şi astfeliu să ajungem în palatul cel domnesc.

  Dân înalt, întins-am mâna, iară foile imense

  Ale ăstei ciudăţenii, macrame cu aţe dense, Ce acum o ţii în mânuri, să dădură înapoi.

  Zeci de stânjeni, în grosime, avea ele pentru noi, Care doară ca gângănii într-o lume dă papir

  Vieţuim, purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir.

  Cărţi în cărţi şi vise-n vise, lumi în lumi, telescopate

  Pe o scară dân înalturi în adâncuri, dă granate, Care, toată, treaptă-i doară unei scări cu mult mai mari.

  Iată iarăşi Bucuresciul galbin ca un icosari.

  Trage vajnicul mehanic Leonidas d-o supapă

  Şi coboară zepelinul, ca tiara unui papă

  În chivot unde pă pernă dă mătase-i aşezată.

  Să ridică olecuţă fila cea filigranată

  Şi cu tot cu pânza flască dedesupt ne-am strecurat.

  Ne găseam