Părăsirăm mongolferul ce subt boltă să încreaţă

  Şi cu torţe naintarăm pân a pivniţelor ceaţă

  Unde plase de paingăni încărcate sunt de prav.

  Aerul ca şi păreţii pute-a hoit şi e puhav.

  Pă ceasornic nu trecuse decât două-trei minuturi

  Şi ne pare că sunt secuii de când scociorâm în luturi

  Şi că vieţi dă vieţi subt boite umede ne-am gârbovit.

  Drumul sue şi coboară, la tot pasul e sucit.

  Bolţi dă cărămizi antice! Triste bolţi, nu sunteţi oare

  Caudine furci ce omul îl apleacă dân spinare, Cât i-ar fi cugetul nobil, cât ar tinde el dă sus?

  Pre subt voi ne ducem viaţa-n întunerecul nespus

  Al Nimicniciei oarbe, al Vremelniciei grea.

  Bolţi! Ce puneţi piatra voastră între crier şi-ntre stea, Şi ce aplecaţi trufia şi ce contrafaceţi visul, Nu ştim, gios au sus, la stânga or la dreapta-i Paradisul, Căci o viaţă-n rătăcire prin tunel am străbătut.

  Poate-fi că hrubele-aste de lichenuri şi de lut

  Sunt doar vinele prelunge ale Unuia ce ţine

  Universu-n mâna-i largă, ca o bilă cu lumine, Iară noi, deşi în trupu-i, nu-l vom şti nicium, nicicând, O, gigant, adesea cuget chipul tău nespus de blând.

  Pre când Manoil aceste ş-alte multe cugeta

  Se fac, iată, neşte trepte şi o poartă-apare, grea, Dă stejar, care în scoabe şi piroane e bătută

  Parcă piatra-n locu-acela a făcut cumva o cută.

  Trii sunt lacăte-atârnate, grele ca şi nicovale, Dă belciugele-nnegrite, şi pă ele-n rotocoale

  Scrise sunt cimiliture ce aştept să le deslegi.

  — Nu e chip altfel să spargem uşa dă păduri întregi. (Zisă Zoe). Nastratine, mai mintos eşti între noi, Desluşeşte-ne ce-nseamnă aste buchii prea de soi.

  — Nu le ştiu ceti, dar însă, pre când le privesc, ceva îmi şopteşte la ureche în dulci clincheţi de dairea Aste stihuri:

  Ce e, ce e întreită orhidee? Primul strat de cuarţ, al doilea de carne, al treilea de păcură? Ce e pătură peste pătură, furou peste furou într-o coajă de ou?

  Nastratin gândi, şi-ndată faţa-i deveni de sticlă Cu pomeţii ca de abur, cu măsele ca de pâclă, Iară ţeasta ca o coajă străvezie i se-arată Dă sub care înfloreşte orchideea colorată. Primul lacăt să descuie. Iac-al doilea ce scrie:

  Nastratine, spune, ce e împregiur de orhidee: mese, paturi, coperişe, nori cu ploi piezişe, stele cu tăişe? Ce e tot şi e nimic, Ce-i etern un pic?

  Nastratin întinse mâna şi-o roti jur-împrejur

  Şi dodată tot ce este-şi îmbină al său contur, încât goluri să nu fie între broaşte şi-ntre plante, între puricii minusculi şi-ntre stelele gigante, între quarkuri şi-ntre linguri, între timpuri şi-ntre Timp!

  Să descuie şi alt lacăt. Mai rămâne doar un ghimp:

  Cine eşti care cuprinzi orhideea de oglinzi, şi încorporezi şi ce e împrejur de orhidee? Cine-i Eu-tu-el Dân tunel?

  Nastratin zâmbi şi-ndată toţi trăiră ceva care

  Nu să poate spune-n vorbe. Să-ţi închipui, cetitoare

  Ce-ai putea vedea cu lumea dacă lumea ţi-ar fi ochi. Şi căzu şi-al treile lacăt, şi scăparăm de diochi.

  Languedoc dăschise poarta şi Manoli-aprinse torţa

  Nesfârşite acareturi să iviră, ca în Scorza

  Şcoala care Garabombo şi ai sei zidi pre deal.

  Sunt odăi ce gem dă aur, altele dă caşcaval, Sunt cămări unde urcioare ţine-n coaja lor dă lut

  Negru vin cu mirodenii ce te arde de-ai băut.

  Iară-n alte tainiţi zace, spre a putrezi cu totul, Orbi, leproşi, nebuni, cei care-au înfruntat cândva despotul.

  Mirodenii şi puroaie, vin şi lacrime amare

  Mâlul sunt dă unde nalţă cupa rafinata floare

  A palatului: reci boite şi vitralii dă cleştar.

  Parcă-i pusă-o libelulă p-un morman dă bălegar.

  Răsvrătiţii, cu pistoale şi cu spangele întinse

  Rătăcea pân galerie şi salonuri necoprinse

  Cu oglinzi veneţiene şi statue în vun colţ.

  Insă nicăiri vo gardă, vreun pagi din cei învoiţi.

  Stranie melanholie a palaturilor goale!

  Pă plafoane îngeraşii dau la nimfe rotocoale.

  Fâlfâie anpe-n ceruri vaste-adânci, ca în Tiepolo;

  Pă un pedestal e Dafne implorată dă Apolo, Amândoi dă peatră albă ce luceşte străveziu.

  La un geam ce schinteiază zăboveşte un scatiu.

  Orce rază care întră pân brocarturile dese

  Zugrăveşte pă perete, în tapiserii, crăiese

  Cari-n poală o licornă odihnesc şi-i mângâi cornul.

  — Ei, drăcie, noi pre Vodă îl aflăm o dată, or nu-l?

  Ce, să ne holbăm la ţâţe dă muieri dă pă perete

  Am venit acilea oare? Sau te cam muiaşi, poete?

  Îi rânji Iaurta vilul lui Manoli în obraz. Aide-n sala de ospeţe, că acolo joacă az Şobolanii-n strai dă purpuri. După mine, hai, ţaruki! Armele ridic în boite şi răcneşte toţi: paluki! Năvălind în sala unde un ospăţ avuse loc. Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc: Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă, Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi braga, Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr, Şed boiarii-n hăinuri scumpe, sade mahăr lângă mahăr, însă toţi sunt ca de abur, încât poţi vedea prin ei Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei. Toţi se râd, vorbeşte-ntr-una şi închină des paharul, Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul Liniştei desăvârşite. Baiadere mişcă fese Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese Străvezii zăvozi; ţiganii pă vioară trage-arcuşul, Dară parcă-ar trage vată preste strunele ca pluşul.

  — Vrajă e.

  — Ngână Manoli.

  — Nu, prietine, nu-i vrajă.

  Ce-i Puterea decât ceaţă, ce-i Mărirea decât coajă Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui, Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii. Ei sunt sfera cea uscată ce ne-ncungiură cu totul De-şi închipuie că-n mânuri ne-a coprins cu tot despotul, Dar subţire îi e visul ca şi fumul de pă ape Ce să prinde-n frunzi dă sălcii când sunt zorile aproape. Trec