stăpânii lumii estii şi îi hăpăie ţărâna, Cari vrut-au să domnească-n veci de veci şi todeauna, Trec şi nice-o dâră lasă preste unde au trecut. Coaja prima putrezeşte lăsând sâmburul afară Să întinză frunzi şi ramuri sprijin ceriului de vară, Primele pălesc în carte chipurile de temut.

  Doar în câteva minuturi mai nimic dân ei rămase, Doar o ceaţă colorată care Zoe-afară-o dase

  Dăschizând niţel fereastra. Dar atuncea ne izbi

  Zgomot mare: pneuri, frâne, râsuri, glasuri de copii.

  Atunci mi-adusei aminte cine sunt, de unde vin:

  Vreo trei cânturi dân „Levantul” am parcurs în zepelin, Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina

  Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

  Dor cumplit de lumea noastră mă paraliza îndat.

  Am zărit de la fereastră rondul cel cu flori pudrat

  Dă la Universitate, staţiele dă metrou, Circulaţia, hotelul, o statuă dă erou

  (Este chiar Michaiu Bravul pă un cal negrit de bronz)

  Magasinul cu perfumuri, cu eşarpe şi gablonz.

  Pal, m-am tras dă la fereastră. Între timp, Ampotrofagul

  Cu-ncruntată hotărâre un picior pusese-n pragul

  Situaţiei:

  — Perit-au cei ce împilat-au ţeara. Dă acuma niceodată nime n-o mai pune gheara Pă putere.

  — Nţelepciunea, nu capriţul va să reagă. Nu mai perdeţi vremea.

  — Ndată toată obştea să aleagă Pre cel mai dibaci, mai vrednic şi mai nobil dântre noi, Ca să-ndure grija terii, fie pace au resboi.

  — Eu aş pune pă Manoli.

  — Da, Manoli, strig cu toţii El zavera au pornit-o, el a-nsufleţit iloţii, El Valahia va duce sus pă culmi dă fericire! Da, pre Manoil Întâiul vrem cu toţii a domnire!

  — Şi-om avea şi noi d-acuma vodă versificator

  Ce o preamări în stihuri neamul, ca Sedar Senghor.

  — Ura! Toţi pre sus îl poartă pre Manoli ce se sbate

  Pân-la scaunul lui vodă dăltuit în nestimate

  Iar apoi îngenunchiază-n faţa lui şi-aştept discursul.

  — Ridicaţi-vă, şopteşte Manoil, nu schimbaţi cursul

  Vacului ce ne-ncongioară, nu e vremea de-a domni

  Unul ce pe spada giură.

  — A vecinicei democraţii.

  Jun fiind, ceteam dân Bairon, şi mă prinse dorul mare

  De-a porni curând la luptă, de a isbăvi popoare, De-a zdrobi-n călcâi tiranii cari sângele îl beu

  Neamului valah sireacul, neferice neam al meu.

  Am voit – parcă sunt veacuri dă atunci – ca în zaveră

  Să retez la capuri hâde cu cealma au tombateră, Dar îmi picură-n ureche un glas dulce ca o vrajă: „Manoile, de vrei lumei să îi fii călită streajă, Liberează-te pre tine mai întâi, ş-apoi pre cei

  Ce se-ndoaie subt călcâiul de smintiţi şi de mişei.”

  Nu, prieteni, pentru mine o ilusie e totul, Ştiu, jertfeşte pentru ţeară al lui sânge sanchilotul, Laudă-i aduc, dar însă nu-l mai pot urma nicicum:

  Eu al veciniciei doară trag în pept amar perfum.

  Doar un vers de-aş seri, în care ca în picurul dă rouă

  Ghemui-s-ar lumea toată, veche dară totuşi nouă, Doar un vers de va rămâne după mine, mă socot

  Mai ferice ca un înger şi mai sfânt ca Savaot.

  Dar acum mă veţi certare că adânc închis în mine

  Nu mai văz a terii jale, nu mai plâng a ei ruine, Soarta, nu mă mai sfâşie, a crunt neamului robit.

  Veţi ajunge vreodată de a şti cât aţi greşit.

  Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste

  Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste, Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi

  Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărici, ca-n Bosch, Izbăveşte-mă o dată, fă să arză tronul ista

  Şi palatul să se darme cu noi toţi! O, Gianbattista, Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient

  Ci dodată amândouă, strânse lent şi violent, Ca balaurul ce coada el cu colţii şi-o sfâşie

  Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie.

  Voi, tirani ce-mpingeţi carul cătră chinuri şi dezastre, Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre, Cari umplem foi cu peana la opaiţ cu oloi.

  Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.

  Îmbrăcaţi în cabaniţă p-altul, care ar dori-o.

  Cât de mine, n-aveţi grijă, cumva pânea mi-oi plăti-o.

  Toţi să-ncremenesc, că-n sine cugetase fiecare

  Să chivernisească ţeara doar Manoli că e-n stare, Insă nimenea răspunsul să îi dea nu avu vreme, Că s-aud pă colidoare lălăială şi blesteme

  Şi pătrunde pă trei uşe în salonul cu oglinzi

  Trei podghiazuri deşuchiate ce cu pusce trage-n grinzi, Ce, rufoşi ca şi ocnaşii, cu basmale-n cap soioase, Se rânjesc ivind dinţi d-aur pântre barbele nerase, Ce la gâturi are cruce şi la brâu are junghere:

  Palicarii sunt, ţâganii cu copii şi cu muiere

  Şi piraţii ce duhneşte a pesmeţi şi a rachiu.

  Împle sala cea de marmon trup de oaste fistichiu.

  Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ, Lipăind dân farfurie condeiate cu răsfăţ

  Or rupând dân purceluşul de pă tava cu lămui;

  Alţii ochii îi roteşte după sânuri dă statui;

  Cei mai mulţi însă se-nfrână, că-l zăriră pă Iaurta

  Ce o dată-a dat cu pumnu-n measă, şi o dată scurt a

  Răcnit, feara cum răcneşte când străpunsă-i de săgeţi:

  — Azvârliţi cele tacâmuri! Ascultaţi aci, lăieţi

  Palicari şi voi, tovaroşi ce am tâlhărit pă mări!

  Dă acuma ale noastre sunt aceste largi cămări. Ce ereaţi când încă brânca asta cea cu părul roş Preste voi nu o pusesem? Cuţitari şi ticăloşi, Care potera cu flinte vă vâna ca potârnichi, Vieţuiaţi c-o coajă neagră şi c-o mână dă ridichi. Voi, ţiganilor, barosul şi ghiocul şi ciorditul, Aste trei pă toată vieaţa v-ar fi fost la toţi ursitul De eu însumi şi Zotalis sân Iaurta n-ar fi fost; Palicarilor, o viaţă aţi fi dus-o numa-n post, Fămei curvele dân porturi, nopţile mereu dă cart, Şi sfârşire-aţi todeauna spânzuraţi de vun catart.