Iacă, v-am făcut prea nobili sanchiloţi, ce vecinie luptă Doar în slujba libertăţei, cu o sabie neruptă, Ş-am învins, şi-acuma clipa răsplătirii au sosit: Lambros: dregător cu fală; Ghiorghios: boier velit; Treti logofăt: Spirachi; Mavru, mare vistier; Sperlea cămăraş; Pastrama vornic; Gogu pivnicer. Toţi intraţi în boierie, toţi veţi fi pitari, serdari, Agă şi zapciu alege-om dântre-ai noştri palicari, Consuli la Stambul, la Roma om trimite, şi la Beci Dântre cei ce pre nemţeşte ştiu cuvinte douăzeci. Doar un punt rămâne-n aer. Fericit al meu norod, Mă întreb oare pre cine să ne ungem voevod? Aide, să aud propuneri. Încă nu am auzit? Vă gândiţi ceva mai iute, că sunt cam apelpisit!

  Cred că bănuieşti prea lesne, cetitor, pe cine-alese în vuire dă pistoale gloata cea cu laţe dese. S-au revizuit puterea, dar nemic nu s-au schimbat. Că aceleaşi piei dân spete biet rumânului s-au luat, Caţaonii că-s aceiaşi subt alt nume, e ştiut.

  Pre când crâncenul Iaurta pune-n tron al său şezut, Urmând el ca să domnească cum i-i firea, ca o feară, Cu Zotalis lângă sine, noi ceilalţi eşim afară, Cari mânurile dalbe le voim, şi nemânjite.

  O luăm pân colidoare şi pân sale încâlcite, Cu panouri şi vitrine unde săbii sunt, şi zale

  Cum şi-antice pergaminturi întărite cu paftale.

  Coborâm pă scara lată ce în marmur roşu-i scoasă

  Şi ajungem la ieşire, ceată foarte caraghioasă

  Năvălind dodată-n centrul Bucureştului de az:

  Maşini mici şi camioane vin talaz după talaz, Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămâne mesa

  Fetişcane-n blugi când vede cum li se suceşte fesa;

  Manoil nu-i vine-a crede, în lumina aurie

  Tot văzând cum trecătorii intră în cofetărie

  Sau se bagă subt pământuri în pasagiul cu metrou.

  Ne frecăm la ochi de parcă un miragiu, un halou

  Ni s-a năzărit; se uită ca la urs la noi cei care

  Pe trotuar păşesc alături sau se-ndreaptă spre parcare, Crezând că suntem actorii vunui film istoricesc.

  Zăpăcindu-se, iroii epopeii să opresc

  Drept în mijlocul dă stradă, făr-a vede că dân faţă

  Miliţian cu walkie-talkie şi în dinţi cu strungăreaţă

  Vine-ntins cu carneţelul cătră ei. Scăpai doar eu, Care cătră Sfântu Gheorghe-o luai la goană teleleu, Să îl iau pă 21 şi acasă să ajung, Zorzonat, boit şi straniu ca un arhetip dân Jung.

  Fiorituri, înluminiuri, lujeri, bucle şi spirale, Când înting în prav dă aur cu penelul cel mai moale, Să mai condeiez o viţă dântr-un păr de heruvin, Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin, Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept, Mâna-mi tremură pă filă, parc-ascult şi parc-aştept Cineva să-mi plimbe peana preste filă de la sine, Sângure ca să să scrie buchiile levantine. Eu mă ştiu de neputinţe încărcat şi vlăguit. O, Levant, o reverie fără mijloc şi sfârşit, Foloseşte-mă ca sculă ce te dăltuie-n noroi, Ceară, hiacint şi aur, şi aruncă-mă apoi!

  CINTUL AL

  D

  OISPREZECELEA

  O, Levant, Levant feroce Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea E octombrie 30 In fantastic clarobscurul palierului de bloc O sticlă de Jidvei Cristişor Auctore, ţii tu minte Ce să facă învăţatul? Bila dă cleştar plesneşte Gene în gene staţi şi buze-n buze însuţi, cetitore, kagbemusba Pentru sfânta Libertate ADIO! LEVANTUL

  F

  JLloare

  — A lumilor, otravă ce distili între petale, Semilună care aur pui pă turle dă cristale, Vis al leneşei cadine ce pe perini de atlaz Fundul greu strevede dulce pân şalvarii de Şiraz, O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul, Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, Zeci de tronuri hâde-n cari sade câte-un Hangerli, O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate Cuie într-o pisicuţă adormită – cine poate Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta viu?

  Când pornii poema asta cât eram de cilibiu!

  Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee

  Şpangă de bărbat alături de pept fraged de femee, Stiluri mult sofisticate să aduc dântr-un condei

  Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei.

  Ticluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă, Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă, Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre.

  Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre împleteam şi eu la frase, umilitul condeier

  Râdicând nu turnul Babei, ci doar tortul lui Flaubert.

  Cme-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă

  Vânturând aripe ude, dân gogoaşa de mătasă

  A Visării, Poesiei. Doamne, Doamne.

  — Ţi mulţumesc!

  Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepământesc, Străvăzuşi iar lumi frenetici pân mocirla mea dă sânge, Din nou bila cea vrăjită-n palma mâinii mele stingi e!

  Însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum e-a mea făptură, Căci atinge-a-l pre înger nu poţi făr-vătămătură.

  Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă

  S-o intersecta această mâhină de smalţ şi ceaţă

  Ce mănâncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.

  Ori, va arde, iară fumu-i se va perde în văzduh.

  Nu îmi pasă: iată, estel Cum n-a fost nicicând ceva!

  Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea, Arătând un nod ori altul că nu-i bine-nfinpat, Că greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat, Că de ce am zis aicea „viţiu” şi acolo „viciu”, Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu?

  Nu te râdica dasupra calapodului. Acolo

  Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo, Dar aci, monşer, mă lasă.

  E octombrie 30.

  Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea. Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie