în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă”. Perdeaua Cade strâmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce? Nu ştiu, nu dibuiesc. Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc. Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace. Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc? Ori. Dar ţârâie la uşă.

  — Mircea, ia vezi cine e!

  (Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina? Cu ce dracu s-o plătesc? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. Încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii

  Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii

  Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil, Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil?

  În fantastic clarobscurul palierului de bloc

  Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc, Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul

  Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul

  Ce îl poartă.

  — Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.

  Dân bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.

  Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte, Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dân Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală. Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).

  — Dragilor, iubiţii mei!

  Bun-venit, haideţi în casă! Ce? O sticlă de Jidvei? Vai, şi flori, sunt crizanteme. Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă. Când pe uşă-apare ea.

  Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.

  Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh, Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh

  Gata de-a ţâşni să prinză ceaţa galaxiei toată

  Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată, Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue

  Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue

  Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind

  Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.

  Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis

  Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu închis

  Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum

  Desprinzându-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.

  Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele

  Deformatele ferestre, draperiile rebele

  Şi zâmbeşti spre fiecare dântre oaspeţii-nsemnaţi.

  Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!

  Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dân vinul roş

  Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi, Ne doboară nostalghia:

  — Auctore, ţii tu minte

  Cum plutea caicu-mi sprinten prin a mării labirinte Ca un piepten trecând iute pântr-un păr împarfumat? Vis de cruntă răzbunare sta în peptu-mi înfocat: Să suguş făţărnicia a tiranilor ce greu Talpa cismei îşi apasă preste tristul neamul meu. Dară însă-n drum spre Zante, floarea mândră levantină, Ne-au robit listopiraţii, ne-au legat fără de vină Şi-1 zărirăm pe covertă, legănându-şi moale burta Pre călăul crunt al mării, pre sălbatecul Iaurta.

  — Ce în urmă (cu scrâşnire Zoe se vârî în vorbă)

  Vându revoluţiunea pentru-o lingură dă ciorbă, Căci ce poate fi domnia la munteni? Un mezelic.

  — Dar pe-atunci, reluă Manoli, s-arăta un inamic Al tiranilor. În cursă am căzut ca şi un prunc.

  Oh, să dai lumina lumii pentr-un jalnic hic et nune!

  — Aţi ajuns cu toţii-n Zante, zornăind de icusari, Zenaida v-aşteptase cu treizeci de palicari

  Şi bătând cu pumnu-n masă au ieşit de subt gheroc Cea mai stranie iscoadă, cavalerul Languedoc.

  — Zieu că nu ştiu nice-acuma cum ajuns-am, ma parole, Subt măsuţa cu intarsii unde mă dăduşi de gol.

  Parcă mă născui dodată, pintenat şi-nzorzonat. Pe ţaruki şi paluki la moment eu am jurat.

  — După asta, ţineţi minte, blestematul şi jivina De Ianache Aricescu, care nu vedea lumina (Măcar de n-ar fi văzut-o niceodată de atunci) Dă din ocnă ne trimese carte cu poveţe lungi. (Poate agăi tot mai cântă, da cu glas mai supţirel.)

  — Ş-apoi, bată-vă norocul, tot suceam un şurubel De la mâhina ce merge pân văzduh, la Hosna.

  — Acasă Când zării dân înălţime gloată multă ce se-ndeasă P-ai mei ţărmuri cari lumea nu-i ştia şi nu-i călcase. Doar un semn puteam a face şi i-aţi fi-nălbit cu oase.

  — Ai noroc, om fără minte, că mai sunt şi eu cu tine Ca să-ţi piaptăn barba, părul, să te scot dân şugubine, Eu, rumânca, eu, ce vecinie trâmbiţez unde-i nevoe Dimineaţa libertăţei în Ploesci lucind, eu, Zoe!

  — Am îmflat aerostatul şi cu Ercul în spinare Ne suiram în nacelul ce ne poartă preste mare.

  — Apropo, unde-i momâţa? Grăi Cri sosind cu tava.

  — Imediat ţi-oi spune, însă docamdată dă-ne cava.

  Mmm. E ness.

  — Păstram o ţâră pentru vreo ocasiune.

  — Uite-l şi pe Ercul,