zise Leonidas, şi îşi pune Jos desaga ce pe umăr o purtase neştiut. Omuleţ ţâşni cu coadă, cu buci roşii la şezut, Ce să caţără pe rafturi burduşite, subt tavan. Ne privea pe toţi d-acolo cu un ochiu dă catran.

  — Dar, grăi şi Zenaida, ce-avea ruje în obraze, Momâţia-sa muşcase dân balon, ieşiră gaze

  Şi căzurăm în ostrovul ce în formă e de H. Asta fu în cântul şapte. Auctore, ne purtaşi Pântre maţele dă peatră unei grote und-schinteie Flori dă mină, şi-n adâncuri întâlnit-am o femeie Răpitoare, care globul dă cristal ţinea în mânuri. Cârlionţii-i ardeau aprig, lăsau să să vază sânuri Printre leasă lor de ambră.

  — Era feea Hyacint.

  Ea te-a îndreptat pre tine, Manoil, în labirint. Ce-ai trăit acolo, numai cetitorul o să ştie, Iar nu voi, cari viaţa vi-i făcută dân hârtie, Personagii mult-iubite. El acolo am fost eu, Precum preotul jertfeşte în altaru-i pentru zeu. Estimp, hoţii lui Iaurta au dădut o luptă-n vis Cu mahomedanii, cari pre ei toţi i-au fost ucis, Fără Nastratin, cahfeaua ce-l salvase dă la somn.

  — O, Allah să te protege, să te facă-n raiu domn Cine-ai născocit cahfeaua! Oh, licoare sfântă, sfântă, Cari cu degetele-i brune nervii lâncezi ţi-i frământă, Cari inspiraţiunea ţi-o atinge cu-a sa geană, Ochi lichid dă hetairă ce-l sorbeşti dân filigeană, Oh, cahfea, oglindă neagră de din care iese versul, Lumilor în limpezime le arăţi, fantast, reversul

  Ca în ţarina pustie a singurătăţii tale

  Elefanţi să se arate, în procesiuni domoale, Cari pe spinări au chioşcuri, stâlpi suciţi, grei de agate

  Şi perdele de mătasă, şi în frunte nestimate.

  (Zisă Nastratin pe nare trăgând aburul de vis.)

  — Furii se împreunează la ţigani cu Zotalis Şi să duce, umblă şatra pân Bulgaria turcită Pân-agiunge tocma-n Giurgiu, la raiaua-mpleticită, Unde cruci şi semilune pă cupoli şi minarete Danţă-n glas dă tamburină, tumbelechi şi minavete, Unde traiul este dulce ca rahatul cu fistic.

  — Acoleâ, grăi Manoli, vrui a te zări un pic, Auctore, căci adesea eu m-am întrebat în sine-mi: Oare cine-i zeul cărui închinăm a noastre inemi, Cine ne dădu fiinţă dân gândire şi dân har?

  — Şi dân tortă-ai scos o mână unsă dă rodozahar, M-apucaşi de guler iute şi dodată-s în Levant!

  — Nu puteam privi la tine, parc-ai fi dă diamant. Tot umblând pân târg, o babă în o sară ca şi tuciul în beserica ne duse, care îşi prefiră luciul, Luciul turlelor dă ceaţă pă subt luna dă argint. Acolo ivi Hermina, labirint în labirint, Glasul lumilor crestate una-n alta, şi curate, Cosmos arzător ce-n minte bruma aripelor sbate, O colombă androgină pură ca un fulg de nea.

  — Ca să ne ferim de paterni şi de pohte ne spunea. Am umflat dân nou beşica şi ne înălţăm subt stele Ce ca la Crăciun şi-aprinde stanioluri, poleiele, Serpentine şi beteală, globuri, nuci văpsite-n aur. Dupe noi se ia cu arcul un sălbatic de ţintaur, Scorpionul va cu arcul cel dân coadă să ne pişte, Taurul pufnind pe nare ne aleargă pă mirişte Iar Balanţa să înclină şi ne-atinge cu un talger. Să vedea subt noi pământul, dă la Moscu pân-la Alger. Preste Bucuresci ajuns-am, îl zărirăm dân nacel Poleit în clar dă lună, mirosind a pătrunjel Şi a urdă şi a vinul ce îl bei dân căni dă lut Şi-a muiare ce îşi pune busuioc în aşternut.

  — Pă dasupra urbei care îngeraşii roz dă stuh Şi-i presară pă cornişe, şi-i ţâşneşte în văzduh, Infruntat-am galionul ce dă lebezi era tras

  Şi fămeie-avea în faţă, cu cercei focoşi dă stras. Apoi ne-am vârât sub fila sidefie la coloare A „Levantului”, şi secuii rătăcirăm pân culoare Pimniţe şi bolţi dă peatră, până-n sala am ajuns Unde să disolvă-n aer cele sluge şi cel uns.

  — Manoil nevrând, Iaurta fu vulpoiul care puse Dosul lat pă al puterii scaun cu perniţi şi huse Iară noi eşirăm iute dân (vădit) palatul Şuţu

  Şi ne prinse miliţianul cu pistol şi cuţu-cuţu (Agrăieşte Leonidas) Dar curând ne dădu pace Şi-am eşit pe Colentina după-ntortocheri buimace.

  — Bravii mei, deloc îmi pare rău acum de a zaverii Eşuare. Nu ai lumii ci-ai visării fiţi boierii.

  Să te-afunzi în tine însuţi copleşit de volutate, Să înalţi o cugetare subt un cer dă nestimate, O poemă a rostire să te-ndemni, un mehanism Să-ntroloci, iată ce poate omenescul iroism. Mai mult nu e pentru mine şi nu iaste pentru voi.

  — Dar atunce cum rămâne cu-a sârmanilor nevoi? (Zoe să sculă-n picere şi începe-a să primbla

  Pân odaie, dă la uşe pân la galbina sofa).

  Ce să facă învăţatul? Să să apere pe sine, Dân singurătatea-i tristă pentru-a răspândi lumine, Au să lupte cu puterea în primejdie de cap?

  — Zoe, chera mu, dân astă grea dilemă n-am să scap

  Câte zile voi aveare, zisei eu. De eşti un laş, Poţi în schimb a ta gândire omenirii să o laşi, Dar căznindu-te pe tine zi de zi şi strângând geana.

  De te bagi, în năclăială îţi frângi gâtul şi-ţi frângi peana.

  E poema asta-n care vieţuim, este „Levantul”, Mărturie c-a alege nu-s în stare, că amantul

  Libertăţei mai iubeşte şi-altă damă: Poesia, Şi ar vrea ca să le-mpace. Când ar vrea a fi Mesia

  (Dar de cuie şi piroane i-este teamă), când ar vrea

  Doar evanghelist să fie, despre altul a scria

  Cari el va fi jertvitul, eu să scriu la adăpost.

  Laş şi verme-mi spun adesea, e amar paharul nost'.

  Asta-i viaţa: Cel ce-n templu el a răsturnat taraba

  Răstignit e, iar în locu-i se dă drumul lui Baraba.

  Toţi tăcum. Sorbeam cahveaua până când se zărea zaţul, Contemplam adânc în cuget visul lumilor, ersatz-ul Cari soarta îl urzeşte pre al stelelor gherghef. Bila arunca pe masă umbră pală de sidef, Se-alergau în ea lumine, ni se azvârleau pe faţă. Câte-o