bruscă schinteiere torturează cu dulceaţă însetatul, vecinie singur, sufletul al meu şi-al tău. Când dodată arătare ni se năluci dân hău: Bila dă cleştar plesneşte ca un ou, cu sgomot tare, Care ridică lui Ercul perii ţepeni pă spinare

  Şi dân ou ceva se iscă: o maşină e de scris, Mică, o bijuterie, însă creşte ca dân vis, Până ne umplu odaia, pân-pe toţi ne-ncorporase. Rătăcim prin arcuşoare, pântre pârghii uleioase, Sus ne căţărăm pă taste, ce să lasă-n jos cu noi: Tocit foarte este A-ul, X şi W sunt noi, „Erika” pă un dreptunghiu dă argint să scrijeleşte, Carele cu-a sa lucire ne aproape că orbeşte. Mahina apartamentul mi-l zobeşte şi se-ntinde Până ce tot Bucuresciul sub carcasă îl coprinde, Până carul i să-nalţă pân-la stelele dân ceruri, Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri Iar în bandă să-ncrustează cochilie dă cuasari. Atomii mahinei creşte ca cât stelele dă mari. Este însuşi universul în de care locuim. Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim, Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove, Bate la maşina asta transfinite, şuie slove Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n extaz. Dă la astă viziune aveam lacrimi pă obraz, Şi-orce lacrimă răsfrânge personagiile mele, Trişti actori dân câte piese, răsipiţi pă canapele.

  — Auctore, simt sfârşitul lumii noastre pe aproape, Grăi dulce Zenaida, zdrumicând lacrima-n pleoape, In curând uita-vei chinul şi vei scrie gios: FÂRŞIT. Ce va fi dară cu mine şi cu frâncul meu iubit?

  Vai, amorul nostru fuse scurt ca floarea ce să trece. Fă să fim mereu alături, de nu ai inema rece!

  — Vecinie brăţişaţi şi vecinie în sărut veţi fi unit' Cum nu fură niciodată bieţi păstorii ai lui Chiţ, Vecinie dragi şi dulci cuvinte veţi şopti; precum cei care-s împietriţi în amintirea lui Morel al lui Casares. Sărutaţi-vă, în centrul ăstei camere difuze:

  Gene în gene staţi şi buze-n buze întorşi cu carnea, venele-n afară, Surzi la troznirea lumilor confuze.

  În staţii triste de autobuze în hanuri dintr-o viaţă-anterioară, Gene în gene staţi şi buze-n buze.

  În săli de seminar sau la partuze Vă-mbrăţişaţi, vă contopiţi, de ceară, Surzi la troznirea lumilor confuze.

  În faţa ţevilor de archebuze Prin boală, prin ruină, prin ocară Gene în gene staţi şi buze-n buze.

  Mor galaxii ca pe nisip meduze, închise-aveţi ureche, pleoapă, nară, Surzi la troznirea lumilor confuze.

  Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze Prin care jetul vieţii rupe-afară, Gene în gene staţi şi buze-n buze, Surzi la troznirea lumilor confuze.

  Să dăsprind dân sărutarea aprigă ca şi o trântă, Unde trup cu trup ca părul să-mpleteşte, se frământă

  Unde os cu os, arteră cu arteră, gând cu gând

  Suprapuse-n poza celui care se va naşte sunt.

  Pre când toţi vitejii sade pe foteluri şi sofale, Sună cineva la uşă. Cri, cu tava de ceşti goale, Merge la bucătărie iar apoi deschide uşa.

  Cine crezi c-apare? Însuţi, cetitore, kaghemusha

  Ta perfectă! O surpriză vrui aci să îţi rezerv:

  Tu, ce aste ultimi şire, scrise moale, fără nerv

  (Căci sunt ostenit mai tare decât aş putea să-ţi spui)

  Le ceteşti. Cum fotografii la decorurile şui

  Las-o gaură ovală unde capul dacă-ţi bagi

  Ieşi în poză cow-boy mândru ce-are franjuri la nădragi, Te poftesc şi eu ca finţa să ţi-o vâri în Cetitor.

  Eşti o jună graţioasă? Eşti un fante bătrâior?

  Nu contează. Onorat sunt d-astă vizită ce-mi faci.

  Doar acum suntem cu toţii, melancolici şi buimaci, Adunaţi în jur dă globul de cristal ce ne reflectă.

  Bun-venit în epopee, în rotunda noastră sectă!

  Şi fiind cu toţii roată, cu un toast voiesc să-nchei.

  Cetitor, întinde cupa. Stropul ista de Jidvei

  Recompensă osteneala-ţi. Hai, ciocneşte cu noi toţi

  Şi, fiindcă adventura aprigilor sanchiloţi

  La final ajuns-au, aide să-nchinăm pentru ceva:

  Pentru sfânta Libertate rădic cupa asta grea, Pentru dulcea Poesie, pentru aripatul Vis!

  Cetitor, dân ochii-mi lacrămi picură pă manuscris. Cea din urmă-i fila asta. In doi ani dân viaţa mea

  Plăsmuit-am epopee dă fistic şi dă halva, Dimineţe dragi lucrat-am migălind şi asudând, Lipind fiorituri gingaşe pe tortiţele de gând.

  Ce-o să fac de-aci-nainte? Ce-o să scriu? Ce-o să trăiesc?

  Oh, „Levant”, ca d-o fămeie dragă eu mă despărţesc

  De visarea scrisă-n scoica-ţi. N-am să o revăz în veci.

  Vieţuirea mi-o voi duce după zidurile reci:

  Şcoală, casă, rude, boale. Nopţi vegheate până-n zio.

  Nu mai pot să-ndur.

  Adio, cetitor iubit.

  ADIO

  Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat

  LEVANTUL

  O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit: „Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are file orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat

  LEVANTUL

  O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit: „Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat

  LEVANTUL

  O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:

  CÂNTUL AL I INSPREZECELEA

  (variantă)

  DEŞERTAREA DEŞERTĂRILOR

  AU CUM PIER PĂ LUME ÎMPĂRĂŢIILE CE SĂ

  CREDEA VECINICE CĂ SUNT

  — Tragodie comicească în cinci perdele alcătuită dă

  CHIR AUCTORE la anul 1988 de la Naşterea Domnului în târgul Bucurescilor

  PERDEAUA ÎNTÂIA

  (Turnu Colţii. Noapte spăimoasă, plină de simţimânturi cumplite. Streaja aşterne un pas după altul subt stelele fioroase, râvnind să fi fost acum subt cergă, în odaia străjerilor. La orice pas, armura îi zăngăne sinistru: zang, zang. Nările de catană încercată adulmecă în văzduh miros de răzmeriţă.