Catul Bogdan. Surpriza bucuriei venise o dată cu paroxismul neliniştei, dând parcă sunetul a două coarde cântate de acelaşi arcuş. Pe de o parte, era poate singura ocazie de-a-l vedea pe Catul Bogdan de aproape în intimitatea unei case cu puţine persoane, de-a sta de vorbă cu el. Din acest punct de vedere, emoţia ei depăşea febrilitatea pregătirilor pentru întâiul bal. Se verificase în toate oglinzile, cum ai încerca îndelung şi cu de-amănuntul claviatura unui pian de concert. Făcea necontenite proiecte vestimentare, umplându-şi odaia cu multicolora dezordine a rochiilor răsturnate pe scaune, pe canapele şi pe pat, avându-le delaolaltă ca pe-o paletă premergătoarei picturei neîncepute. Încercase mai multe pieptănături, amintindu-şi în oglindă cu mândria a două mini, că în romanele lui, Catul Bogdan era adversarul părului scurt şi preamăritorul părului lung. Părul Gabrielei era lung şi bogat ca ploile de stele în nopţile de august, având rugini de toamnă şi parfum de vară.

Dar chiar în această clipă de beţie în oglindă, amintirea lui Luli îi întunecă părul bucuriei, ca o noapte stăpânitoare de început de lume, înainte ca Dumnezeu să fi poruncit: „Lumină”.

Se opri multă vreme îngândurată la fereastră, până eind învinse absurdul spaimei.

Apoi aruncă priviri recapitulative prin romanele lui Catul Bogdan, scoborâte de pe raftul cărţilor şi desfăcute pe pat, printre rochii, împrospătându-şi totodată amintirea întregei literaturi cunoscută de ea, proiectându-şi astfel cochetăria asupra celor văzute şi asupra celor nevăzute.

Dintr-o carte de pe birou, căzu o scrisoare de la Matei Dima, nedeschisă. Era răspunsul la scrisoarea pe care i-o scrisese de la vie, dintr-un sentiment de mărinimie, pe care acum îl regreta. Căci provocase desigur alte complicaţii, o recrudescenţă de speranţe şi pretenţii. Într-adevăr, în plicul ei nedesfăcut, scrisoarea era atât de voluminoasă, încât greutatea ei în mâna devenea o povară pe inimă; o izgoni din drumul ochilor, într-un saltar — reluându-şi rochiile, cărţile, părul şi gândurile.

Dar vibraţia acestei cochetării nu era numai drumul întâmpinării lui Catul Bogdan, ci şi o fugă de neliniştea din urmă, care uneori îi apărea înainte, dintr-acolo unde-l aştepta pe Catul Bogdan.

De unde-l cunoştea Teodor Novleanu? Nu făcuse până atunci nici o aluzie la el, deşi era la curent cu sosirea lui la Galaţi şi cu rolul lui de preşedinte al comisiunii de bacalaureat. E drept că Teodor Novleanu era personificarea discreţiei. Dar era ospitalier şi foarte prietenos. Dacă erau vechi cunoştinţe, de ce nu-l întimpinase cu ceilalţi gălăţeni în cancelaria liceului unde fusese sărbătorit? Şi de ce nu pomenise nimic despre el, măcar ia treacăt?... În definitiv, asta era explicabil. Ca şi Luli, Teodor Novleanu era un singuratic. În afară de ai lui” avea foarte puţine relaţii, cu toate că nu era nici mizantrop, nici ursuz. Dar adoraţia lui pentru Angelica şi Luli, şi bucuria de-a le distra pe ele, făceau inutile orice alte distracţii. Chiar dacă-l cunoscuse pe Catul Bogdan mai de mult şi de ajuns de intim, evitase să-l revadă în alai. Probabil că îl întâlnise pe stradă, întâmplător — având mai mult noroc decât ea — şi revăzându-l amical, îl poftise la masă. Nimic extraordinar.

Dar de ce atunci atâta mister? De ce Teodor Novleanu venise acasă în timpul zilei — niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva —, de ce plânsese Angelica, evitând lămuririle fireşti, de ce acel „are să-ţi spuie Luli!”...

Ce legătură între Luli şi Catul Bogdan? Eleva lui? Asta nu era o legătură, ci dimpotrivă, o prăpastie. Gândul Gabrielei se întoarse cu patru zile în urmă, în trenul Iaşi -  Galaţi. Ea adormise. Între timp, Luli oferise un rest de cafea neagră din termos lui Catul Bogdan pe care nu-l cunoştea, fiindcă-i venise rău în tren, fără să ştie cine-i. Nu vorbise nimic. Aşa-i spusese Luli, chiar în noaptea sosirii la Galaţi. Luli nu minţea. Până atunci, de când o cunoştea, n-o auzise niciodată minţind. Putea să tacă, să refuze de-a spune unele lucruri, dar nu să mintă. Oare?... Era posibil ca un om de calitatea lui Catul Bogdan, a cărui bună-creştere era evidentă din clipa când îl vedeai, să nu se prezinte unei domnişoare care-i făcuse un serviciu în tren? Imposibil. Cel puţin logica aşa hotăra. Atunci Luli minţise. De ce? Pudoarea unei emoţii?

Dacă ea, Gabriela, l-ar fi cunoscut în astfel de condiţii pe Catul Bogdan, în timp ce Luli ar fi dormit, s-ar fi grăbit să istorisească lui Luli pe cine cunoscuse? Nu. Categoric nu. Astfel de secrete nu se destăinuiesc decât după mult timp. De altfel, nici ea nu pomenise nimic lui Luli despre scena din cancelarie. De fapt, nici n-ar fi avut ce să-i spuie. „M-a privit pasionat?”. Ar fi trivializat o privire, o beţie a inimii, şi tăcerea adunată în jurul lor. Să-i fi istorisit cuvântarea lui? E ca şi cum, întorcându-te de la un concert, ai cânta fără glas ceea te ai ascultat înălţându-se dintr-o orchestră.

Şi de altfel, prietenia lor nu se clădise pe confidenţe reciproce, ci se formase din simpatia unei armonioase convieţuiri, cu tăceri care se respectau reciproc. Aşadar nu numai că spovedania nu devenea o obligaţie, dar n-aveau între ele nici deprinderea ei. Singura confesiune cu caracter mai intim era Matei Dima. Dar Matei Dima era atât de exterior inimii ei, încât vorbind despre el, istorisea lui Luli un succes feminin — preţios ca atare — fără să-şi deschidă inima neatinsă.

Apariţia lui Catul Bogdan însă. care făcuse din inima ei fereastră dinspre el o întunecase opac şi pentru Luli.

Firesc era deci că şi Luli să fie la fel.

Dar nu era posibil. Patru zile! Şi Luli plină de apariţia lui Lorelei: mândra de-a fi cântec şi amforă pe umărul lumii. O Luli preocupată anxios de trecerea bacalaureatului. O Luli elevă în clasa opta, faţă de un profesor universitar...

Şi apoi privirile lui din cancelaria şcolii. Ş-apoi ofranda teilor înfloriţi.

Şi apoi oglinda. Era tânără. Era frumoasă. Rochiile ei nu ascundeau viclean o minciună.

Începu să se îmbrace, plecând din oglindă ca dintr-o apă de vară cu maluri tainice.

Dar Luli?

Tresări ca atunci când auzi cântat afară un cântec început în gând, căci auzi la uşă ciocănitură şi glasul lui Luli:

— Gabico…

— Luli, un moment