— Faci farmece? glumi glasul de dincolo. Ştii pe cine avem diseară la masă?

— Nu. Ştiu numai că avem un musafir.

— Pe Catul Bogdan. Gabico, Gabico, Gabico, ştii cine-i? — întrebă glasul care avea în tinereţă lui aurul trâmbitelor sfinte.

— Cine-i? întrebă Gabriela stupid.

— Logodnicul meu.

— Al tău? murmură în şoaptă Gabriela, moale ca zăpada lunecată de?pe o streşină.

— Gabico, nu spui nimic?

— Felicitările mele.

— Nu mă săruţi?

— Ce faci acolo, Gabico?

— Mă îmbrac.

Plângea, privind uşa odăii ca cineva care-a intrat liber, aflând că-i condamnat la muncă silnică pe viaţă.

PARTEA A PATRA                                 

Prietenul Nathan

NATHAN SABBETAI CONTRAZICEA atât de categoric specificul evreiesc, aşa cum e formulat în ţările cu şoapte, murmure şi mişcări antisemite, încât în cercurile agresiv naţionaliste se spunea despre el că e un evreu ratat. Astfel, intransigenţii eludau recunoaşterea impusă măcar de cochetăria obiectivităţii, că sunt şi evrei de treabă. Ratat îl socoteau şi evreii, dar nu ca evreu, ci ca om, imputindu-i în fond tot absenţa spiritului practic şi a ambiţiei sociale. Iar în celelalte cercuri româneşti, neutre, pasive sau indiferente, fizionomia strict individuală a acestui „evreu ratat” era definită cu expresia pe care Kipling o pune în gura taciturnă şi exotic înţeleaptă a lamaului tibetan, de câte ori acesta se adresează providenţialului Kim: „Prietenul tuturora”.

Într-adevăr, Nathan, deloc prietenul lui însuşi după canoanele vieţii practice, era în schimb prietenul tuturora: adică omul oricând disponibil, care se devotează, oarecum distrându-se, grijelor, nevoilor şi chiar capriciilor tuturor cunoscuţilor, făcându-le pe deasupra şi daruri subtile, îndatorind astfel dezinteresat; numai dacă satisfacţia de ajuns de platonică de-a răsplăti zâmbetul surprizei agreabile şi al solicitudinei eficace nu e integrată şi ea în categoria „interes”.

Nu avea nici o trăsătură de aventurier. Nu apăruse ca atâţia alţii, după război, zvârlit de trapă izbucnirilor subterane, fără biografie ostensibilă, cu trecutul ermetic drapat de avere, ademenind şi aservind lumea bună şi pe-a oamenilor zilei, prin balul banului, cu scopul de-a o exploata sau escroca mai târziu. Nathan era în laşi, cu fireşti intermitenţe, de când se născuse. Şi era şi din Iaşi, pi în durata câtorva generaţii notorii. Casele Sabbetai de la Copou — denumite popular şi acuma „casele spaniolului”, deşi aparţineau prin licitaţie unui misii cu nume în;,ici”, înainte de-a deveni bancher şi moşier cu nume în „eseu”, — erau contemporane cu casele Dumşa, Bour, Zmeu şi Ianov; ca şi acestea, deveniseră o armonie ieşană prin vechimea lor plastic încorporată amintirilor trecutului. Trecerea lor recentă în alte mini, tot evreieşti ce-i drept, deştepta acelaşi regret în priviri şi acelaşi oftat boierilor scăpătaţi ai laşului, ca şi înstrăinarea caselor autohtone. Acest regret şi acest oftat erau semnele exterioare ale fenomenului imponderabil care netezise calea lui Nathan spre intimitatea familiilor neaoşe. Stăpânitorii succesivi ai acestor case, ascendenţii lui Nathan, după ce câştigaseră averea proverbială prin muncă rapace şi crude victorii, folosindu-se de ea ca de o armă de luptă, pierduseră treptat, într-o descreştere ereditară, frusta energie a celor dintâi Sabbetai, conchistadorii banului, mulţumindu-se împovăraţi să nu-l scape. Aşa că, în timp. marea avere a neamului Sabbetai, încă înainte de-a se fărâmiţa, ostenise, căpătând acea nobleţă melancolică pe care toamna o dă şi pădurilor şi averilor.

Bogat, Nathan n-ar fi fost pentru societatea moldovenească decât un evreu bogat, adică încă un evreu îmbogăţit în Moldova. Şi oricare ar fi fost specificul său, nimeni nu i-ar fi iertat aurul, chiar dacă i l-ar fi primit. Sărac însă, adică sărăcit după război în aceeaşi Moldovă, tocmai în epoca celor mai cinice îmbogăţiri, Nathan era ca şi boierii pământeni, aurul dus devenind un fel de nobleţă locală. Iată de ce, fără să deţie nici o putere temporară, Nathan frecventa toate familiile bune ieşene, având însă un loc în intimitatea lor, nu în salonul raporturilor şi tributurilor sociale.

De fapt însă, Nathan nu era sărac. Părea numai, starea lui actuală fiind proiectată comparativ pe averea Sabbetailor de ieri, aşa cum spui unui obez care-a pierdut douăzeci de kilograme după o cură la Marienbad: „Vai, cum ai slăbit” — cu toate că faţă de ponderea omului normal, fostul obez tot robust e.

Nathan mai avea câte ceva: resturile, suficiente pentru a întemeia o nouă avere, dacă Nathan ar fi semănat celui dinţii Sabbetai ai neamului. Dar Nathan, în loc să descurce ceea ce moştenise, lichidase pur şi simplu, comod ca un autentic moldovean. Când murise tatăl lui, Nathan era la Paris unde îl însoţise pe Catul Bogdan, făcându-şi împreună cu el doctoratul în litere. Venise de acolo numai pentru înmormântare. Grăbit să se întoarcă la Paris, dăduse depline puteri unui avocat să lichideze averea. Cel cu deplinele puteri fusese de ajuns de mărinimos cu Nathan, dându-i şi lui ceva. Cum avocatul îi era şi coleg de şcoală, Nathan nu insistase, preferând să renunţe la un proces penibil decât să-şi nemulţumească prietenul care afirma sus şi tare că-l servise dezinteresat.

Se înapoiase de la Paris o dată cu Catul Bogdan, devenind în ţară un fel de impresar al acestuia. Cu asta se ocupase în primii ani, dând dovadă de o energie practică şi de o subtilitate — pentru altul — care l-ar fi umplut de amară mândrie pe strămoşul său. Într-adevăr, Catul Bogdan îşi datora catedra universitară exclusiv lui Nathan. Întrucât valoarea intrinsecă a unui doctor de la Sorbona cu numeroase lucrări publicate e cu totul insuficientă pentru obţinerea unei catedre. Studiile, oricât de strălucite, şi afirmarea unei personalităţi culturale, oricât de evidentă, pot aduce aplauze platonice prin presă, reviste şi viu grai. Universitatea însă e o cetate care trebuie cucerită prin altfel de lupte, cucerirea ei dovedind mai degrabă vocaţiunea arivismului social, decât valoarea recunoscută şi promovată la locul ei firesc.

Catul Bogdan, fiul lui Aristlde Bogdan — papa Miţo —, cunoştea încă de pe când era în liceu dedesubturile universitare, din gură de ţaţă masculină a universitarului său tată. Venind în ţară. se izolase în casa moştenită de la mama lui, într-un Iaşi pe care nu-l frecvenţa, începându-şi monologul de romancier, fără să se preocupe de Universitate.

Averea pe care i-o lăsase mama lui îi asigura independenţa materială. De mai mult