n-avea nevoie. Asta din punct de vedere strict practic. Iar din punct de vedere intelectual, scrisul solitar în armonia unei case retrase, fără soţie, fără copii, fără vizite, nu era un efort impus şi acceptat, o constrângere laborioasă, ci expresia pură a unei vocaţiuni şi a unei voluptăţi, faţă de care Universitatea îi apărea ca o respingătoare mahala a culturii oficiale.

Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul izolării, semnalând stăruitor lui Catul Bogdan primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor.

— Un romancier, mai cu seamă la vrâsta ta, nu poate trăi numai din amintirea vieţii de până acum. Asta înseamnă să te limitezi la copilărie şi tinereţă, pierzând experienţa contactului matur cu viaţa. Un poet ar putea să o facă; un romancier — nu. În fond, tu te temi de viaţă...

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe acest Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simţea vulnerabil din acest punct de vedere. Natural, invocă o serie de argumente şi de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptând să fie judecătorul ei. Şi el susţinea că romancierul e condiţionat în primul rând de experienţa directă a vieţii, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria şi tinereţea; atunci când nu te cunoşti, când începi să te descoperi, prin mirări şi comparaţie cu ceilalţi în copilărie, prin elanuri şi analize în tinereţă. Dacă eşti viu şi sănătos, până la douăzeci şi cinci de ani, ai acumulat suficientă experienţă ca să te poţi socoti demobilizat din viaţa combativă erecţi vă, trăită anonim în rândurile celorlalţi. De-atunci încolo poţi începe „marea vânătoare”: aşa definea el genul lui de creaţiune — fără să mai trăieşti în actualitate cum ai trăit până atunci. Viaţa e în tine cu tot materialul ei brut, aşteptând descoperirea esenţelor ei şi transfigurarea lor prin chimia creaţiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viaţă ca până atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiţi. O trăieşti numai marginal ca spectator. Pentru un om obişnuit, evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunţare la viaţă, cu o prăfuire şi o ruginire. Dar scriitorul nici odată nu e simplu spectator, chiar dacă nu participă direct la o acţiune. Văzând-o numai, în treacăt, chiar, o trăieşte intuitiv, completându-i imaginativ lacunele şi hiatusurile, fără ca aceste interpretări şi reconstituiri să aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deţine toate esenţele vieţii, toate diversităţile ei. Unicitatea scriitorului conţine toate mulţimile, picătura lui psihologică cuprinde tot spaţiul astral, fiind prin aceasta magică şi privilegiată faţă de a omului comun...

— Acesta sunt eu care nu recunosc universalitatea picăturii tale privilegiate, zâmbea Nathan fără supărare.

Dar dacă Nathan n-avea universalitatea picăturii magice, avea în schimb stăruinţa ei. Se vedeau seara, la masă — Nathan era singurul şi permanentul oaspete al lui Catul Bogdan — şi prelungindu-şi discuţiile până după miezul nopţii, cu ţigări şi cafele negre. Şi Nathan, seară cu seară, reedita acelaşi atac: contactul direct cu viaţa, intercalând mereu ca un refren: „Vezi cazul Anteu”.

Până când, exasperat şi extenuat, fiindcă într-adevăr, mai ales în timpul scrisului, refrenul acesta era deprimant, semănând germenul neîncrederii în orgoliul creaţiunii — Catul Bogdan, renunţând la strategiile ironiei aparent calme, îl somase:

— Soluţia?

— Hai să facem o plimbare, un chef, o ştrapaţă, ca la Paris, nu mai mult, răspunsese Nathan amuzat de rezultat.

— Asta numeşti tu contact direct cu viaţa?

— Şi asta. Tu ţi-ai pierdut şi viciile de când ai venit la Iaşi. Viciile sociale, căci tutunul, cafeaua şi scrisul sunt vicii solitare: călugăreşti.

Şi în sfârşit, după glume, Nathan făcuse propunerea pe care o studiase cu încetul: o catedră universitară.

Catul Bogdan izbucnise categoric:

— Niciodată. Prefer să fac curte unei bucătărese, decât să pup mina Universităţii.

— Nu-i nevoie să o pupi tu.

— Altfel nu se poate. Cunosc moravurile.

— Le cunosc şi eu. Am s-o pup eu, glumise Nathan, bagatelizîndu-şi devotamentul.

Şi, într-adevăr, izbutise, distrându-se pe deasupra: asta era singura lui răsplată. Pentru acest scop numai, scosese un ziar local, impunându-l în scurt timp opiniei publice. Făcuse întâiul cal troian. Al doilea era şi mai etern: femeile. Nu există bărbat care să fie mai ideal prieten pentru o femeie, decât Nathan. Mai dinţii, fiindcă nu le făcea curte. Şi necerându-le dragoste, le oferea numai foloase şi măguliri. Tuturora le dădea impresia că sunt inteligente, fiindcă niciodată n-avea aerul că le contrazice, refăcând foarte măgulitor fiecare vorbă, apreciere şi judecată de-a lor, dându-le expresie subtilă, argumente şi documentare, ca şi cum s-ar fi mărginit să dezvolte, în calitate de subaltern intelectual, lapidaritatea preţioasă a vorbelor lor sintetice. Niciodată Nathan nu spunea unei femei: „N-ai dreptate”. Dar întotdeauna îi atribuia fără să ştie dreptatea lui, având aerul că el o acceptă pe-a ei, descifrând-o numai prin vorbele lui. Apoi Nathan era pentru femei, şi Larousse şi Badeker şi jurnal de mode, adică informator, sfetnic şi călăuză universală. Nathan cetise: ca să le servească literatură de-a gata. Nathan călătorise: ca să aibă ce le povesti. Nathan era la curent prin reviste cu toate fluctuaţiunile şi nuanţele modelor occidentale: ca să le poată asista şi lămuri. Nathan minease la cele mai bune restaurante de la Paris împrietenindu-se cu bucătarii lor: ca să le poată iniţia. Nathan avea reviste de arhitectură modernă, reviste sportive, reviste agricole, era la curent cu cele mai recente produse farmaceutice — pentru migrene, slăbit, îngrăşat, fortificat, anemie, insomnie, recalcifierea organismului, — cunoştea. toate mărcile de automobile şi motociclete, avea prieteni în Orient care-i trimeteau ţigări rare, ştia să cetească în palmă, în cafea, să dea în cărţi şi să facă o grafologie care dădea impresia doamnei sau domnişoarei cu manuscrisul că e mai complexă chiar decât spera în clipele unui amor antropofag pentru cele precedente — Nathan ştia preţul lemnelor, preţul caselor, preţul legumelor, şi avea şi darul de-a recomanda servitoare în momente de criză; Nathan pierdea la cărţi glumind, deşi bărbaţii spuneau despre el că e cel mai bun jucător de bridge şi şah; Nathan nu venea niciodată la masă fără să nu