aducă surprize delectabile, iar dacă doamnele prietene erau mame, copiii lor, de Anul nou, primeau de la Nathan jucării întotdeauna originale şi de bună calitate; apoi, deşi Nathan, după întoarcerea de la Paris, deschisese la Iaşi o librărie cu ediţii rare — mai mult dăruite decât vândute —, parfumeriile pe care le aducea diverselor sale prietene presupuneau că are şi o parfumerie moştenită de la o „Madame Darmeé” sau de la o altă veche casă ieşeană — de pe vremea cucoanelor trecutului —, căci toate sticlele aduse de Nathan purtau în ele, ca lumina de soare a unui ţărm înflorit în versurile unui Ronsard, parfumurile de înaltă şi suavă artă ale lui „Guerlain” şi acele „Sapocetti” care lasă mâinilor şi obrazului o dulceaţă de fruct şi un parfum de floarea abea amintită...

Şi în sfârşit, Nathan, fără să fie urât, nu era nici frumos ca să poată compromite pe cineva. Avea, ce-i drept, ochii Sabbetailor, unicile pietre preţioase aduse din Spania de cel dinţii Sabbetai, şi transmise neamului ca o bijuterie ereditară. Ochi negri cu noaptea diamantelor în ei, şi gene pe care îndeobşte femeile cochete le cumpără. Dar restul era divers, fără nici o pretenţie. Nas cam mare, buze cam groase, obraji slabi şi albăstrii de părul care chiar şi râs le dădea o umbră de oţel, umeri înguşti şi aplecaţi, şi un păr pana-corbului care-i cădea mereu pe fruntea încreţită. Se îmbrăca bătrâneşte, fără să-l preocupe modele cu care era la curent numai pentru alţii, umblând cu pantofi laţi, cu talpă groasă de crepe, ca şi cum comoditatea exagerată ar fi fost singura lui preocupare, alegându-şi în numele ei haine de o confortabilă lărgime cu buzunarele întotdeauna diformate de cărţi şi pachete. O singură cochetărie permanentă: mâinile. Le avea frumoase, şi le îngrijea cu pietate, parcă cinstind prin ele orientul de unde veneau. Nu cu unghii roşii, desigur. Le îngrijea conturul, nu culoarea, netrivializînd-o cu acele lacuri stridente pe care le combătea numai la femeile pe care le stimă.

Astfel că Nathan, în calitate de intim al unei case, nu alarmă pe nici un bărbat, nici unul făcându-i cinstea geloziei. Nathan nu profita nici de vanitoasa credulitate a soţilor, nici de libertatea femeilor moderne; nu fiindcă nu le-ar fi dorit pe unele dintre ele, dar fiindcă evita încurcăturile cu cei pe care-i frecvenţa, ştiind şi din lecturi şi din experienţa altora, observată de el, avantajul de-a nu fi amantul unei femei cu care rămâi mereu prieten, atunci când alte mii de femei îţi oferă pur ceea ce strică prieteniei. De aceea îşi căuta aventurile în altă lume decât aceea pe care-o frecvenţa, într-o categorie inferioară lui ca nume şi situaţie socială. „Pisicile de Angora sunt decorative, dar nu-s bune pentru motani”, explicase el lui Catul Bogdan preferinţa lui amoroasă pentru „fetele de jos”. Le descoperea pe la cinematografe şi pe stradă, în zilele de sărbătoare când magazinele sunt închise, fără să se jeneze, deci nici să se ascundă. Prietenele lui îl tachinau, dar îl şi cercetau, aprinse. Deci şi prin aceste experienţe, le servea pagini de literatură frivolă, distrându-le încă şi din acest punct de vedere, fără să le solicite altceva decât urechile.

Graţie ziarului şi femeilor, Catul Bogdan devenise profesor universitar, abea deranjându-se pentru câteva vizite de politeţă. Restul îl aranjase Nathan.

Catul Bogdan făcuse lecţia de deschidere în aulă, într-o aulă împodobită de Nathan cu mulţimea prietenelor lui. Cu toate că lecţia fusese într-adevăr „o lecţie”, voluntar şi impertinent ermetică pentru auditoriul monden, succesul depăşise intenţia şi aşteptarea lui Catul Bogdan. Plăcuse ca bărbat, devenind dintr-o dată cea mai recentă vedetă masculină a laşului. „Un Garry Cooper” cu părul alb, spusese cineva, cinematografizîndu-şi impresia, ceea ce era foarte la modă, artiştii cinematografului devenind termenul de comparaţie al acestei epoce ignare, aşa cum odinioară erau statuile celebre, împrejurarea că lecţia era savantă ca fond şi severă ca expresie, despuiată de orişice pigment literar, cu toate că profesorul era un romancier apreciat şi ca stilist, — lăsase libertate femeilor să privească bărbatul şi să-i asculte glasul. Bărbatul impresiona prin înălţime şi eleganţa ei aristocratică, prin originalul contrast dintre părul alb şi ochii negri, prin mâinile lui „de amant” — cum le numise Agatha Bogdan, acordând acestor mini fiorul incestului — şi prin sobrietatea ţinutei. Glasul suna viril, dând contur vibrant vorbelor formate de nişte buze umede şi roşii.

Nathan sperase mult după lecţia de deschidere şi-şi concretizase speranţa dăruind lui Catul Bogdan chiar în acea seară o ediţie rară a memoriilor lui Cassanova.

— Dragă Tăni, spusese el, Troia e cucerită.

— Da, am intrat la Universitate, oftase ironic Catul Bogdan.

— Nu, protestase Nathan. Troia eşti tu. Asta-i cacialmaua. Pe ceilalţi i-am adus în tine; altfel, numirea ta la Universitate n-ar mai fi avut nici un haz între noi doi.

Sperase. Dar se înşelase. Căci de atunci, Catul Bogdan, constrâns să-şi facă lecţiile regulat — şi le făcea cu scrupulozitate aproape pedantă — nu acorda „celorlalţi” decât orele universitare. Un contact profesional cu lumea, care curînd devenise un automatism, lăsându-l pe Catul Bogdan tot atât de stăpân pe el, sau de captiv în el, ca şi până atunci.

— Scriitor şi profesor, şi totuşi la o parte de viaţă! Dragă Tăni, deviza ta e epitaful pe care singură şi l-a făcut Marguerite d’Autriche: „Cy gist Margot, la gentil aemoiselle, — Qu’ha deux maris et encore est pucelle”.

Nathan însă nu desperase. Încercase să-l amestece în politică. Iar începuse cu „cazul Anteu”. Dar în privinţa politicei, Catul Bogdan era ireductibil. Îi simţea numai ridicolul, nu şi măreţia de-a umbla cu degete de om prin destinul şi evenimentele unei colectivităţi. Şi apoi, politica cerea prea mult timp. Aşa că se mărginea să-l asculte pe Nathan care spunea şi lucruri juste despre iniţierea intimă la viaţa socială prin politică, şi lucruri amuzante, documentând „voluptatea caragialismului”, — dar făcând ca acei soldaţi anecdotici italieni care aplaudă discursul căpitanului, lăsându-l însă să plece singur din tranşee spre inamic.

Până când Nathan renunţase la captarea politică.

De atunci însă, sperase într-un mare amor.

— Dragostea arde, dar lipsa drăgostii usucă. Aviz refractarilor.

Catul Bogdan îi răspundea calm, enumerând