— Am iubit pe... şi am iubit cu..., specifica el eroinele iubite şi eroii îndrăgostiţi de ele.

— Am îngheţat la Polul Nord... la cinematograf, şi am avut cancer, lepră, friguri galbene şi toate bolile, prin cărţile de medicină pe care le-am studiat.

— Nathanael, Nathanael, spiritul tău iudaic nu-i invenţia mea!

— Just, dragă Tăni, e invenţia părinţilor mei care n-au pretins că mă „fac” scriindu-mă într-o carte, lăsând latinităţii tale contrarul. Să întocmim un inventar al vieţii tale. Având cinstea de-a-ţi fi biograf, am şi obligaţia să ştiu tot despre tine. Pe cine ai iubit tu? Arată-mi în viaţa ta o singură dragoste...

— N-am iubit pe nimeni, hotărâse întunecat şi mândru Catul Bogdan.

— Nu vrei?

— Probabil că nu pot.

— Atunci n-ai talent. Renunţă la scris.

— De când talent = dragoste?

— De când talent = viaţă, şi de când viaţă = dragoste. Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Nici unul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu sunt scriitori, fiindcă scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sunt filosofi, şi încă! Filosofia e nebunia învinsă, nu absenţa de nebunie. Tu n-ai iubit niciodată pe nimeni, decât pe tine; dar nici Narcis nu era hermafrodit. Iar de când ai început să scrii, ţi-ai pierdut „nebunia”. Tăni, adu-ţi aminte: războiul, Parisul. Erai „nebun” uneori, ştiai să faci salturi mortale peste instinctul de conservare. Erai superb, Tăni. Mai ales un evreu e sensibil la frumuseţea „nebuniei”. Iţi afirm: erai anormal uneori, adică depăşeai normalul prin gesturi subite, imprevizibile, ţâşnite din fundurile tale. care mă epatau. Tărâţele nu fac explozii. Nici diamantele. Tu făceai. Dar nici atunci n-ai iubit, Acuma nu mai eşti „nebun” niciodată. Trebuie să iubeşti, în realitate ar trebui să spun: vei iubi — fiindcă sunt profetul tău. Eşti intact. Ai acumulat fără să dai. Vine şi ceasul dărniciei. Dar nu te închide, nu te ascunde. Vezi lume, frecventează femei...

— Prietenele tale?

— Şi pe ele. De ce nu? Eu nu-s Catul Bogdan. Sunt Nathan. Cu mine nici una nu simte nevoia de-a scoate sufletul de gală din dulap; sunt şi rămân în halat şi-n papuci. Tu însă poţi fi pentru feminitatea lor un bal psihologic. Le poţi transfigura solicitând în ele ceea ce nu simt în prezenţa mea. Poate că şi printre ele poţi găsi „cazul Anteu”. De ce nu? Fiindcă-s din Iaşi? Fiindcă trăiesc într-un oraş alături de tine? Dar de unde credinţa că dragostea o găseşti numai departe, peste nouă mări şi ţări! Dragostea ca şi surpriza poate veni de oriunde. Poţi s-o găseşti alături de tine chiar. Dar tu nu vrei. Sunt convins că n-ai habar că pe strada ta a început să apară la fereastra unei case o fată frumoasă...

— Ştiu.

— Cum ştii? se minunase Nathan. -

— Ştiu. Am remarcat-o şi eu. O fată cu cozi negre, care ceteşte la o fereastră alături de o pisică roşcată.

— Tăni, sunt fericit. Aş fi în stare să ridic o biserică pe locul feţei cu cozi negre. Vra să zică ai remarcat-o. Şi?...

— N-ajunge? Am remarcat-o. Eroul meu din romanul la care lucrez o vede în fiecare zi, când se întoarce din oraş, şi întoarce capul ca să-i surprindă palpitarea genelor... Voi vedea ce se va mai întâmpla.

— Bine, Tăni, ai şi târât-o în roman? Iarăşi continui în cărţi ce n-ai trăit în viaţă? Ce n-ai avut curajul să trăieşti. Nu! Ţi-ai pierdut „nebunia”. Eşti eroul de pe hârtie.

Acesta era al doilea refren: „Ţi-ai pierdut nebunia”, după „cazul Anteu”. Pe cât era de acomodat cu alţii, pe-atât era de intransigent cu amicul său. Pe femei nu le contrazicea niciodată; pe bărbaţi îi aprobă întotdeauna. Pe Catul Bogdan însă, îl chinuia ca o urticarie, înfruntând chiar riscul de a-i deveni dezagreabil, având în schimb certitudinea că nu se poate dispensa de el.

Căci întovărăşirea lor avea vechimea unei vieţi; data din clasa şasea de liceu. Venit de la alt liceu, Catul Bogdan i se relevase printr-o „epatare”, cucerindu-l dintr-odată. Şi în uniformă de liceu, Catul Bogdan avusese aceeaşi distincţiune, aceeaşi eleganţă, aceeaşi sobră dezinvoltură. Venise la noul liceu, precedat de reputaţia că-i eminent dar şi original, găsindu-l la noul liceu premiant pe Nathan. Colegii lor erau stimulaţi de perspectivele luptei pentru întâietate. La prima teză la română, toţi aşteptau cu mare nerăbdare rezultatul întâiei întreceri dintre cei doi fruntaşi rivali. Ce se întâmplase însă? Camaradul de bancă al lui Catul Bogdan era un elev mijlociu. Catul Bogdan îi făcuse teza în întregime, căpătând zece pe teza cu alt nume, iar el îşi confecţionase o teză telegrafică pentru care căpătase un şase cu mare indulgenţă.

O serie de astfel de gesturi şcolare întregită cu accese ele temeritate care ieşeau din comun, faţă de director, diriginte şi profesorii tirani, făcuse, din Nathan spectatorul admirativ intrigat al lui Catul Bogdan. Deveniseră tovarăşi. Puteau să discute de la egal la egal, pe un alt plan decât al celorlalţi camarazi, Nathan n-avea nici o meschinărie. Deveniseră prieteni. Universitatea, războiul făcut într-aceeaşi unitate şi Parisul îi legase definitiv. Iar după întoarcerea de la Paris, Nathan, care era prototipul omului nepractic pentru el, devenise mentorul practic al lui Catul Bogdan, care nu făcea nimic fără de Nathan. El îi gira averea, el îl aproviziona cu cele necesare casei; haziaica, gospodina casei lui Catul Bogdan, o armeancă din Basarabia, moştenită de la mama lui — fiind din acest punct de vedere subordonată lui Nathan. În sfârşit, Nathan era unicul său prieten, unicul om care-i ţinea tovărăşie la masă, permanentul său interlocutor. Tot Nathan se ocupa şi de editarea romanelor lui, făcându-i contractele cu editorii bucureşteni, ocupându-se de publicitate, compensând prin relaţiile lui absenţa de relaţii a lui Catul Bogdan. Bineînţeles, în librăria lui Nathan, unde nu se vindea decât literatură străină, romanele lui Catul Bogdan aveau un privilegiu unic.

Aşadar, Nathan îi era complet indispensabil. Nathan ştia. De asta nu-l menaja.

Dar solicitudinea lui pentru Catul Bogdan nu se mărginea numai la persuasiune, sau exasperare, prin sfaturi, argumente şi obiecţiuni. Încercase să-l