flash back -ului de memorie din adăpost? Eliade, personajul Eliade, îşi rememorează perioada recentă a vieţii sale în momentul în care moartea putea surveni oricând datorită bombardamentului. Prima amintire a „filmului interior“ este legată de moartea lui Nae Ionescu, mai precis de înmormântarea acestuia, la care Eliade, cărând coşciugul, se împiedică, semn că moartea ar putea surveni şi pentru el, aşa cum susţine superstiţia populară. Prilej pentru memorialist să rememoreze împrejurările în care a obţinut postul de ataşat cultural după moartea profesorului. Amintirea profesorului său îl face pe Eliade să mediteze la destinele amândurora: „Mă întrebam dacă destinele noastre nu sunt solidare într-un chip misterios, al cărui înţeles nu-l puteam descifra“. Deşi profesorul său murise, iar el îi supravieţuise, iată, e posibil să moară acum, destinat unei morţi colective. Moartea este deplina legătură a tuturor acestor amintiri, retrospecţii şi proiecţii. Iar actorul principal al acestei rememorări sub semnul morţii este magistrul său. De ce? Ce încearcă să demonstreze Eliade? „Simţeam că însăşi imaginea acestei iminente „morţi colective“ încearcă să-mi reveleze o taină, dar nu izbuteam s-o dezleg“. Apoi este rememorată succint toată cascada de asasinate politice a epocii, după care revine la imaginea magistrului, care îi fusese ghid întru împlinirea destinului, creaţia în ordinea culturii. Moartea profesorului, scrie Eliade, „mă „eliberase“ de trecutul nostru imediat; adică de ideile, speranţele şi deciziile Profesorului din ultimii ani, cu care, din devotament, mă solidarizasem“.1536Care este sensul acestei lungi puneri în pagină, oarecum confuze şi sibilinice? Eliade creează aici perspectiva întregului tablou ulterior, arestarea sa, detenţia, acuzaţia de legionarism, marginalitatea din epoca de după eliberarea din lagăr. Infelix culpa era devotamentul faţă de profesor, acest devotament a fost declanşatorul tuturor acestor evenimente. Ideea implicată este aceea că Eliade este victima unui mecanism neiertător şi injust care s-a declanşat din ura faţă de profesor, din frica faţă de puterea acestuia. Acest mecanism odată pornit l-a târât şi pe el în lunga epopee victimară a României acelei perioade. Deci şi profesorul său şi el însuşi sunt victimele unei istorii absurde dominate de o pulsiune a morţii.

De ce această derobare de orice responsabilitate proprie a alegerilor, a deciziilor, a pasiunilor şi speranţelor politice? De ce această punere în scenă a unei deplasări de responsabilitate? Pentru simplul motiv că trebuia ascuns adevărul angajamentului său legionar, pentru că nu putea fi încă recunoscut. Cioran, care scrise o carte care îl legase definitiv de Legiune, abjurase încă după război, pe când Eliade nu retractase nimic, pentru că pur şi simplu subiectul nu exista pentru el. Faptul că nu era legat prin nici un document tipărit de Legiune i-a întreţinut iluzia că poate nega fără repercusiuni totul. Or, acum când memoriile trebuia să redea epoca 1937-1940 nu se putea lăsa totul fără nici o motivaţie logică, arestarea şi prizonieratul trebuia să aibă un declanşator logic al evenimentelor, care nu putea fi încadrarea în Legiune, deci trebuie găsit altceva, devotamentul faţă de profesorul său, de exemplu. Astfel, Nae Ionescu mai avea încă posibilitatea să intervină salvator în destinul elevului său, pe care îl va absolvi în faţa istoriei de orice responsabilitate personală în alegerile sale politice, un ajutor de dincolo de mormânt. Eliade construieşte un quid pro quo, un subterfugiu prin care poate continua povestea unui destin exemplar.

Odată găsită această soluţie salvatoare Eliade continuă exerciţiul rememorării sistematic, începând cu 1937, anul climaxului politic al angajării sale legionare, fiind anul în care participă la campania electorală a Legiuni în câteva din judeţele României.1537 Evenimentul declanşator al mecanismului victimar, în ceea ce îl priveşte este arestarea lui Nae Ionescu, desigur şi ea efectuată în lungul şir de arestări declanşate de voinţa regelui de a istaura dictatura regală. Odată ce profesorul este arestat, Eliade se simte şi el vizat în mod direct, şi deşi scapă primei tentative de arestare, va fi arestat pe 14 iulie 1938, de acasă. „De aici a început totul, mi-am spus. Călătoria către „moartea colectivă“, care mă aştepta, începuse în acea după-amiază de 14 iulie. Făcusem desigur o greşeală, dar nu izbuteam s-o identific. Mi se părea absurd să cred că soarta îmi fusese pecetluită pentru că, în dimineaţea aceea, expediasem şpalturile articolelor… Ştiam că făcusem o greşeală fatală, foarte probabil în legătură cu preocupările mele din ultimul timp (La Mandragore?, „Zalmoxis“?), dar mi-era peste putinţă să înţeleg mai mult…“1538Camuflarea eliadiană atinge aici un nivel impresionant, a indica ca posibile greşeli activităţile legate de istoria religiilor, când apartenenţa la Legiune era culpa reală invocată de autorităţi, este un procedeu uimitor. Legat de întreaga desfăşurare politică a anului 1938, Eliade scrie: „N-am fost niciodată curios să cunosc mai dinainte «sosul cu care voi fi mâncat». Ştiam însă că va veni o zi când «Istoria» mă va împidica să cresc şi să devin eu însumi. Ştiam că voi fi ameninţat să fiu înghiţit şi digerat de viu în pântecul unui monstru.“ În continuare, Eliade reia teza destinului pur cultural al generaţiei sale, creaţia culturală, nu acţiunea politică ar fi putut aduce României o mare epocă. O nouă derobare deci, de data aceasta de istoria însăşi, pe care încercase să o transforme, sprijinit pe temeiul de neabolit al spiritului. Fuga de trecut a lui Eliade, de un anume trecut, este marea temă a acestor pagini a căror ţintă este aceea de a ascunde, nu de a revela.

Următorul capitol, intitulat „Şansa de a fi bolnav“, intră concret în amănuntele legate de arestarea sa, de intervenţia pentru eliberarea sa a generalului Condeescu chiar la Armand Călinescu, de detenţia sa din lagăr etc. Ceea ce este mai important în aceste pagini este judecata pe care o face asupra Legiunii, nu în mod direct, nu lipsit de ambiguitate, fragmentar şi sibilin, dar o judecată. Legiunea, finalmente, nu este condamnată de Eliade, dimpotrivă, este „salvată“ ca jertfă a generaţiei tinere a acelei Românii, ce-i drept, o jertfă întinată ulterior. Eliade