este permanent supus unor presiuni concurente şi contrare, presiunea camuflării propriei angajări şi presiunea devoalării sensului exact al evenimentelor petrecute, sens, desigur, pe care el îl „citeşte“ în istoria trăită. Deşi actant al dramei, Eliade trebuie să joace partitura martorului, ce-i drept, al unui martor implicat. Această reîmpărţire a rolurilor este strategia de bază a memorialistului.

Tema „erorii fatale“ este reluată: „Făcusem, desigur, multe greşeli şi înainte şi după 14 iulie 1938, dar niciuna nu mi se părea că poartă în consecinţele ei explicaţia enigmaticei obsesii a „morţii colective“ care mă aştepta de la o zi la alta“. De ce trebuia să existe o greşeală fatală, de ce ar fi trebuit să existe o conexiune între greşeală şi moartea colectivă, care era moartea unei întregi umanităţi? Poate chiar implicarea în politică, deci în istorie, să fi fost această greşeală tragică, care să fi dclanşat şi pentru el mecanismul victimar?

Relatarea discuţiei dintre generalul Condeescu şi Armand Călinescu este o scenă de roman, care are menirea să arate nevinovăţia tânărului savant şi abuzul comis de o autoritate care nu mai ţinea cont de fapte sau de documente, ci numai de logica unei epurări mecanice şi poliţiste. „Declaraţia de desolidarizare“ care i se cerea şi pe care Eliade susţine că nu dorea să o dea şi că nu a dat-o, fapt infirmat de arhive1539 şi de relatările unor martori ai epocii, reprezintă o clară şi voită ambivalenţă în memorii. Aducerea ei în prim-plan, insistenţa asupra procedurii respective trebuie să demonstreze în continuare nevinovăţia, nu se putea desolidariza de ceva din care nu făcuse parte, la care nu participase. Motivul concret pentru care Eliade susţine că nu putea semna este redat astfel: „În vara 1938, a fi legionar sau „simpatizant“ legionar implica riscul de a pierde tot: slujba, libertatea şi, poate, în cele din urmă viaţa. Uşor de înţeles de ce, pentru unul ca mine, care nu credeam în destinul politic al generaţiei noastre (şi nici în steaua lui Codreanu)1540, o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară mi se părea nu numai inacceptabilă, ci de-a dreptul absurdă. Mi se părea de neconceput să mă desolidarizez de generaţia mea în plină prigoană, când oamenii erau urmăriţi şi persecutaţi fără vină“.1541 Să recitim cu atenţie acest pasaj esenţial, Eliade introduce brusc, după prezentarea riscurilor legate de identificarea ca legionar, concluzia, pe care vrea să o facă ca derivând logic din anumite premise, pe care totuşi nu le expune în totalitate, că este „uşor de înţeles“ că nu va putea semna declaraţia. Dar tocmai acest lucru este cel mai greu de înţeles, motivul pentru care nu putea fi semnată declaraţia trebuie să fi rămas acela că nu avea nici o legătură cu mişcarea legionară, nu acela că moralmente nu se putea desolidariza de o întreagă generaţie care suferea ordalia istoriei absurde. Eliade introduce aici un element care ambiguizează şi mai mult toată situaţia. Şi anume solidaritatea morală la care era obligat de conştiinţă cu generaţia sa care suferea. Eliade, înţelegem, este prins într-un mecanism al dublului reproş interior, un reproş care provine din realitatea istorică a abjurării publice a credinţei legionare, chiar dacă obţinută prin presiuni în lagăr, şi reproşul interiorizat care vine din afară al celor care ar dori o clarificare a sa în legătură cu întreaga situaţie a angajării sale politice. Legată de aceasta este şi regretul probabil că nu poate nici la epoca scrierii memoriilor să fie sincer şi direct. În aceste condiţii precare, Eliade alege camuflarea adevărului în umbra unei delicate şi subtile puneri în scenă. Eliade şi-ar fi dorit să nu abjure, dar a abjurat, şi-ar fi dorit să poată spună adevărul, să poată interpreta istoria reală a acţiunilor sale şi ale altora, dar nu o poate face. Se află deci în chingile unui mecanism neiertător. Ar fi trebuit, poate, să nu-şi scrie memoriile, dar era imposibil să renunţe la a oferi istoriei varianta sa a poveştii unui destin exemplar, deci a trebuit să rişte.1542

Paginile acestea din memorii sunt singurele pagini în care Eliade se exprimă totuşi despre epoca tulbure a anilor 1937-1940, de aceea consideraţiile despre Legiune sunt foarte importante.1543 Imaginea pe care Eliade o lasă să parvină cititorului este aceea a unei mişcări mai degrabă religioase, foarte apropiată de atitudinea unei secte mistice, care doreşte mai presus de orice o restauratio a valorilor şi duhului creştin în societate. Este aceasta o imagine obiectivă? Ceea ce contează aici este dacă este imaginea lui Eliade despre Legiune, şi cu certitudine este. Eliade a crezut mereu în primatul spiritualui în rândul legionarilor şi a aderat la Mişcarea Legionară din aceste motive şi nu din altele. Pentru Eliade istoria trebuia mereu contrazisă şi corectată de spirit, iar Legiunea acest lucru şi-l propunea. E clar că nu a reuşit, dar Eliade considera încercarea ca fiind meritorie. Mecanismul sângeros al istoriei politice româneşti al acelei perioade este încă, în bună măsură, o enigmă. Cum s-a putut ajunge aici, cum s-a putut ajunge în pragul războiului civil? Cred că acţiunea statului condus de Carol a fost o acţiune profund viciată, care a intrat în inevitabilă coliziune cu acţiunea şi forţa Legiunii, care la rândul ei a acţionat profund vicios în foarte multe dintre conjuncturi.

Continuînd povestea detenţiei sale, Eliade ajunge să facă consideraţiile finale despre Legiune pornind de la comportamentul legionarilor din lagăr: „Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu. Şi, mai târziu, când tragedia se consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor. Erau destule câteva asemenea confruntări ca să înţelegi că mişcarea legionară avea structuă şi vocaţie de sectă mistică, iar nu de mişcare politică. (…) Singura infirmare masivă