a cunoscutului refren că poporul român nu e religios (singurul popor creştin fără nici un sfânt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea câtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagăre, fugăriţi sau liberi“.1544 Această descriere a Legiunii este în mod clar o preţuire a Mişcării, o valorizare pozitivă a puterii de jertfă, deci a comportamentului religios. Cu atât mai dureroasă este conştiinţa că această jertfă a fost anulată de asasinatele comise în noiembrie 1940: „Dar şi această tragedie face parte din destinul neamului românesc, neam fără noroc, căruia nu i-a fost îngăduit nici măcar să-şi păstreze neîntinată cea mai proaspătă din nenumăratele sale jertfe“.1545

Nu cred că avem de a face aici cu mărturia unui legionar, cred că Eliade este aici împăcat cu istoria etern nefericită a poporului român, cu neputinţa noastră congenitală de a păstra altitudinea unor gesturi, cu excelenţa noastră în derizoriu şi minor. De aici şi preţuirea faţă de legionari, oameni, cel puţin teoretic, luptând cu deriziunea obştească. Judecata lui Eliade nu este una ofensivă, afirmativă şi nici resentimentară la adresa nimănui, nici măcar la adresa autorităţilor epocii. Este mai degrabă judecata amară a unui patriot dezamăgit. Trebuie să înţelegem impresia de absurd complet şi definitiv pe care trebuie să o fi avut un contemporan la contemplarea tregediei în care o întreagă generaţie piere în închisori sau pe front, trimişi disciplinar în linia întâi, ca efect al luptei dintre stat şi societatea civilă. Păcatul acestei concluzii este că este mai mult de ordin sentimental şi subiectiv, decât analitică şi obiectivă. Dar avem în mod cert de a face cu un Eliade care nu mai cere nimic istoriei şi trecutului său, este vorba aici de o împăcare cu definitivul, cu ireversibilul, care nu poate fi în nici un caz rodul unei conştiinţe manifeste, a unui crez cine ştie cum ţinut şi ocultat. Eliade ascunde numai o parte a trecutului, nu şi prezentul.

Eliade mai revine o singură dată la chestiunea Legiunii, când urmând firul evenimentelor vorbeşte despre asasinarea lui Nicolae Iorga, aici Eliade fiind foarte tranşant: „Uciderea lui N. Iorga, marele istoric şi genialul profet cultural, va păta pentru multă vreme numele de român“. Evenimentele, continuă Eliade: „au compromis iremediabil Garda de Fier, considerată de atunci o mişcare teroristă şi pronazistă.“1546

La 15 martie 1940 Nae Ionescu murea, iar Eliade, după o lungă perioadă de reintegrare şi de reculegere, va reuşi să plece în diplomaţie. Figura tutelară a întregii sale tinereţi dispare, şi odată cu ea trecutul recent scăldat în confuzie, teamă şi degringoladă. Noile evoluţii politice din ţară îl vor ajunge din urmă la Londra, dar Eliade nu le alocă prea multă atenţie în memorii. Ceea ce contează este în primul rând drama personală a intelectualului care încearcă şi reuşeşte să-şi salveze deocamdată viaţa din pericolul mortal al vârtejului istoriei.1547

Naraţiunea memoriilor se întoarce la momentul bombardamentului londonez, la preocuparea aţintită spre evenimentele din ţară, cărora profesorul său nu le mai putea fi martor şi comentator, la plecarea dificilă spre Portugalia.

La Lisabona, Eliade încearcă să revină la un ritm normal de existenţă, al creaţia culturală, le reluarea preocupărilor intelectuale obişnuite, din păcate nu va reuşi, iar Jurnalul portughez stă mărturie tutuor acestor aventuri interioare, şi arată un Eliade măcinat de preocupări politice, de frustrarea că nu poate interveni decisiv în nimic, că istoria în ţară se face fără el. Evenimentele perioadei respective sunt tratate succint, primirea la Salazar, vizita în ţară, audienţa la Mihai Antonescu, ignorarea lui Mihail Sebastian, evenimentele războiului, moartea Ninei. Cu privire la audienţa la Mihai Antonescu, insistă asupra ideii că era urmărit de agenţii SSI şi că putea risca oricând o arestare, ceea ce este în mod cert o exagerare, Eliade nu se mai manifestase public ca legionar de la ieşirea din lagăr, deci suspiciunea autorităţilor asupra lui nu putea fi atât de mare. Amintirea evitării vizitei la Sebastian este un ecou al disputelor postbelice asupra relaţiei cu acesta, văzută prin grila antisemitismului de care Eliade s-ar fi făcut vinovat în epocă. Aceeaşi teamă îl împiedică să ia cu sine Jurnalul 1928-1940, despre care scrie aici că s-ar fi pierdut alături de alte arhive ale lui N.I.Herescu, lucru de care nu mai aminteşte ulterior nici în Jurnalul postbelic, nici în memorii, când Herescu vine el însuşi la Paris, în exil. Dacă textul s-ar regăsi, am avea atunci o mărturie poate decisivă asupra epocii şi vieţii intelectuale a epocii, similară Jurnalului lui Sebastian. Moartea soţiei, sfârşitul iminent al războiului, înfrângerea Germaniei şi a României, întoarcerea armelor, îl fac pe Eliade să înţeleagă că totul se sfârşise, că o lungă etapă a vieţii sale se încheie şi că viaţa trebuie luată de la capăt. Apare tema ieşirii din labirint: „…Reciteam şi meditam Evangheliile, încercam să descopăr direcţia pe care, urmând-o, aş fi putut ieşi din labirint. Mi se părea, de mult, că m-am rătăcit într-un labirint, şi cu cât trecea timpul, cu atât mă convingeam că era vorba de o încă o încercare iniţiatică, aş cum fuseseră multe crize din ultimii ani“.1548 Plecarea la Paris îi pare absolut necesară pentru a face faţă noii perioade prin care trebuia să treacă, la Paris se putea reinventa ca savant şi ca autor european. Parisul redevenea o miză balzaciană, împotriva tuturor aprehensiunilor ultimilor ani, asupra unei Franţe care nu mai însemna nimic în plan spiritual. Dar omul nou sombrase peste tot în dezastru, totul trebuia şi putea fi refăcut din temelii, pacea postbelică trebuia să acorde tuturor o şansă.1549

„Am ajuns la Paris duminica 16 septembrie. În gară ne aşteptau Emil Cioran şi Lică Cracanera – un