de Tahiti şi de insulele arhipelagului Pomotu, la mai mult de o mie opt sute de mile de Noua Zeelandă şi la mai bine de patru mii cinci sute de mile de coasta americană.

Dar, oricît îşi răscolea amintirile, Cyrus Smith nu-şi putea aminti de existenţa vreunei insule cunoscute în această regiune a Pacificului.

 

CAPITOLUL XV

Se hotărăşte iernatul. Problema metalelor. Explorarea insulei Salvării. Vînătoarea de foci. Prinderea unui mamifer spinos. Un kola. Ce se înţelege prin metoda catalană. Fabricarea fierului. Cum se obţine oţelul.

 

A doua zi de dimineaţă, la 17 aprilie, primul cuvînt al marinarului fu adresat lui Gédéon Spilett:

— Ei, ce vom fi astăzi ? întrebă el.

— Ceea ce va găsi de cuviinţă Cyrus, îi răspunse reporterul.

Din cărămidari şi olari, tovarăşii inginerului aveau să se transforme în metalurgişti.

În ajun, după prînz, exploraseră insula pînă la extremitatea capului Mandibulei, la o depărtare de aproape şapte mile de Cămin. Acolo se termina lungul şir de dune şi solul căpăta o aparenţă vulcanică. Nu mai erau faleze înalte, ca cele din apropierea platoului Grande-Vue, ci doar un fel de chenar neregulat, care încadra golful îngust, cuprins între cele două capuri, care se formaseră din substanţele minerale aruncate de vulcan. Întorcîndu-se acasă la căderea nopţii, pionierii noştri nu se culcară înainte de a fi hotărît definitiv dacă rămîneau sau plecau de pe insula Lincoln.

Distanţa de o mie două sute de mile, care despărţea insula de arhipelagul Pomotu, era foarte mare. O barcă n-ar fi izbutit s-o parcurgă, mai ales toamna, cînd vremea putea oricînd să se strice. Aceasta era părerea lui Pencroîf. De altminteri e destul de greu să construieşti o barcă, chiar cînd ai toate instrumentele necesare, dar în împrejurările de faţă, cînd pionierii noştri nu aveau nici un fel de scule şi cînd ar fi trebuit să înceapă prin a fabrica ciocane, topoare, ferăstraie, rindele şi alte unelte, lucru care ar fi cerut mult timp. Hotărîră deci să ierneze pe insula Lincoln şi să-şi caute o locuinţă mai potrivită, în care să-şi petreacă lunile de iarnă.

Dar, înainte de toate, trebuiau să întrebuinţeze minereu! de fier, din care inginerul găsise cîteva zăcăminte în partea de nord-vest a insulei şi să transforme acest minereu În fier sau în oţel.

Se ştie că, în general, pămîntul nu conţine metalele în stare curată. Cele mai multe dintre ele se găsesc combinate cu oxigen sau cu sulf. Şi chiar cele două bucăţi de minereu pe care le ridicase Cyrus Smith erau, una un magnetit, iar cealaltă o pirită, sau sulfura de fier. Cel dintîi, magnetitul, era un oxid de fier şi trebuia deci redus cu ajutorul cărbunelui, adică eliminat oxigenul pentru a obţine fier curat. Acest lucru se făcea fie supunînd minereul, amestecat cu cărbune, la o temperatură înaltă, fie prin aşa-zisa metodă „catalană", uşoară şi rapidă, care transformă minereul în fier, printr-o singură operaţie sau, în sfîrşit, prin metoda furnalelor înalte, care transformă minereul mai întîi în fontă şi-apoi fonta în fier, extrăgîndu-i procentul de cărbune cu care este combinată.

Cyrus S-mith avea nevoie de fier şi nu de fontă; trebuia deci să caute să folosească metoda cea mai rapidă. De altfel, minereul pe care-l găsise era el însuşi foarte curat şi foarte bogat în fier. Făcea parte din acea specie de minereu, care se găseşte în mase de culoare cenuşie închis, dă un praf negru, cristalizează în octaedre regulate şi dă naştere magnetelor naturale. În Europa, şi anume în Suedia şi Norvegia, unde se găsesc zăcăminte bogate, el serveşte la fabricarea fierului de primă calitate. Nu departe de acest zăcămînt se găseau şi zăcămintele de cărbune, pe care pionierii începuseră să le folosească. Deci, materia prună se alia foarte prielnic aşezată, înlesnind transformarea minereului.

— Aşadar, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, vom prelucra minereul de fier ?

— Da, dragul meu, răspunse inginerul, dar în acest scop vom începe prin a vîna pe insula cea mică vreo cîteva foci, ceea ce ştiu că nu-ţi displace.

— Să vînăm foci ? se miră marinarul, întorcîndu-se spre Gédéon Spilett. Nu ştiam că focile intră în fabricaţia fierului !

— Dacă spune Cyrus, aşa este ! îl linişti reporterul.

Inginerul însă părăsise între timp Căminul, astfel că Pencroff se văzu silit să se pregătească de vînătoare, fără nici o altă explicaţie.

Puţin după aceea, Cyrus Smith, Harbert, Gédéon Spilett, Nab şi Pencroff se aflau cu toţii pe plajă, acolo unde canalul forma un fel de vad, de cîte ori marea se retrăgea. Vînătorii îl străbătură fără să se ude mai sus de genunchi.

Cyrus Smith punea pentru prima oară piciorul pe această insulă, tovarăşii săi însă pentru a doua oară, căci aici îi azvîrlise balonul naufragiat.

Cîteva sute de pinguini îi întîmpinară la sosire, privindu-i cu ochi miraţi. Pionierii, înarmaţi cum erau cu ciomege, ar fi putut să-i ucidă cu uşurinţă, totuşi nu făcură nici o încercare, deoarece nu voiau să sperie focile, culcate pe nisip la o mică depărtare.

Înaintară deci cu băgare de seamă spre extremitatea nordică, călcînd pe un sol ciuruit de mici scobituri, care erau de fapt nişte cuiburi de păsări acvatice. La capătul insulei se zăreau nişte mogîldeţe negre, care înotau la suprafaţa apei. Parcă ar fi fost mici stînci plutitoare.

Erau focile pentru care veniseră. Ele trebuiau lăsate să iasă pe plajă, căci pîntecele lor îngust, blana lor deasă şi scurtă şi trupul lor alungit în chip de fus face ca focile, bune înotătoare,, să nu poată fi prinse în apă. Pe uscat însă, picioarele lor scurte, cu degetele unite printr-o membrană, abia le îngăduie să se tîrască încet şi greoi.

Pencroff cunoştea năravurile acestor amfibii şi îşi sfătui tovarăşii să aştepte ca focile să se culce pe plajă, spre a se încălzi la soare, după care se vor cufunda într-un somn adînc. Atunci, vor face în. aşa fel, încît să le taie drumul şi să le lovească peste bot.

Vînătorii se ascunseră după stîncile litoralului, aşteptînd în tăcere.

Trecu o oră, pînă cînd focile se hotărîră să iasă pe nisip. Sosiră în sfîrşit vreo şase. Pencroff şi Harbert se depărtară, spre a ocoli capătul insulei, ca să le ia pe la