Deodată, Pencroff, înalt şi voinic, ieşi din ascunzătoare şi scoase un chiot. Inginerul şi cei doi tovarăşi ai săi se repeziră între mare şi foci. Două-trei dintre ele, lovite cu putere, căzură moarte pe nisip, pe cînd celelalte izbutiră să se arunce în mare, făcîndu-se nevăzute în larg.

— Focile cerute, domnule Cyrus ! spuse marinarul înaintînd spre inginer.

— Bine, Pencroff. Le vom transforma în foale, pentru fierărie.

— În foale ?! strigă Pencroff. Ce noroc a dat peste focile astea !

Într-adevăr, inginerul voia să facă din pielea lor nişte dispozitive pentru suflat aerul necesar prelucrării minereului. Focile acestea erau de mărime mijlocie; în lungime nu depăşeau şase picioare, iar capul lor semăna cu un cap de cîine.

Fiindcă nu avea nici un rost să care o greutate atît de mare, Nab şi Pencroff hotărîră să le jupoaie pe loc, în timp ce Cyrus Smith şi reporterul aveau să termine explorarea micii insule.

Marinarul şi negrul se descurcară cu multă îndemînare, astfel că, trei ore mai tîrziu, Cyrus Smith dispunea de două piei de focă, pe care voia să le folosească aşa cum erau, fără să le mai tăbăcească.

Pionierii aşteptară refluxul,- apoi se întoarseră la Cămin, trecînd din nou canalul.

Prelucrarea pieilor nu fu un lucru uşor. Ele trebuiau să fie prinse pe nişte rame de lemn, care să le tină întinse şi apoi trebuiau cusute una de alta cu nişte fibre, ca să poată fi umplute cu aer, fără să răsufle prea mult. Pionierii se văzură nevoiţi să reînceapă operaţia de cîteva ori. Cyrus Smith avea la dispoziţie doar cele două lame de oţel făcute din zgarda lui Top, totuşi se dovedi atît de indemînatic şi tovarăşii săi îl ajutară cu atîta pricepere, încît, peste trei zile, inventarul micii colonii se îmbogăţise cu un dispozitiv de suflat aerul, menit să injecteze oxigen în mijlocul minereului, în timpul cît va fi supus căldurii. Fără aceasta, operaţia nu avea sorţi de izbîndă.

În dimineaţa zilei de 20 aprilie, începu, aşa cum o numeşte reporterul În însemnările sale, „perioada metalurgică". Inginerul era hotărît, se ştie, să lucreze chiar la locul unde se găseau zăcămintele de cărbune şi de fier. După socotelile lui, acestea se aflau la poalele muntelui Franklin, la o depărtare de şase mile. Nu putea fi vorba să se întoarcă în fiecare seară la Cămin, aşa că ei hotărîră să se adăpostească într-o colibă de crengi, ca să poată urmări zi şi noapte importanta operaţie.

Plecară dis-de-dimineaţă. Nab şi Pencroff duceau pe o targa dispozitivul de suflat aerul şi o oarecare cantitate de provizie, pe care aveau s-o mai înmulţească pe drum.

Străbătură pădurea Jacamarului prin partea ei cea mai deasă. îşi croiră un drum, care mai tîrziu avea să devină calea directă, ce lega platoul Grande-Vue cu muntele Franklin. Copacii, aparţinînd speciilor de care am mai pomenit, erau minunaţi. Harbert semnală prezenţa unei noi specii, aşa numiţii arbori „dragoni", pe care Pencroff se grăbi să-i numească „praz îngîmfat", căci, cu toată înălţimea lor, copacii aceştia făceau parte din familia liliaceelor, aidoma cepii şi sparanghelului. Rădăcina lemnoasă a acestor copaci, fiartă, e foarte bună de mîncat şi supusă fermentaţiei, ea dă o licoare destul de plăcută. Adunară o cantitate destul de mare din aceste rădăcini.

Drumul prin pădure fu lung. El ţinu toată ziua, îngăduind coloniştilor noştri să observe fauna şi flora locului. Top, în seama căruia era mai ales descoperirea faunei, alerga printre ierburi, stîrnind tot felul de vînat; fără a alege, Harbert şi Gédéon Spilett ucîseră cu săgeţile doi canguri şi un animal care semăna cu un arici sau cu binecunoscutul furnicar.

— Şi cînd va fi în oală, se grăbi să întrebe Pencroff, cu ce o să semene ?

— Cu o bucată de carne de vacă, răspunse Harbert.

— Altceva nici nu cerem, răspunse marinarul.

În timpul acestei excursii, pionierii întîlniră cîţiva porci mistreţi care nu căutau să-i atace. Şi se părea că nu vor mai da şi peste alte fiare periculoase, cînd într-un desiş, reporterul zări la cîţiva paşi de el, între crengile unui copac, un animal care i se păru că seamănă cu un urs şi pe care începu să-l schiţeze liniştit în carnet. Din fericire pentru Gédéon Spilett, animalul nu era un urs. Nu era decît un kula, cunoscut şi sub numele de „leneşul". Avea mărimea unui cîine, părul zburlit, de culoare murdară, şi labele înzestrate cu gheare puternice, care îl ajutau să se caţăre pe copaci, pentru a se hrăni cu frunzele lor. După ce stabiliră identitatea acestui animal, pe care îl lăsară să-şi vadă în pace de îndeletnicirile sale, reporterul se mulţumi să înscrie sub desenul său „leneş” în loc de „urs”, apoi porniră mai departe.

Pe la orele cinci după-amiază, Cyrus Smith dădu semnalul opririi. Se aflau în afara pădurii, la poalele puternicelor metereze de lavă, care sprijineau muntele Franklin spre răsărit. La cîteva sute de paşi curgea Pîrîul Roşu, aşa că pionierii aveau la îndemînă apă bună de băut.

Tabăra fu curînd înjghebată. în mai puţin de o oră ridicară la marginea pădurii, între copaci, o colibă făcută din crengi, liane şi pămînt. Cercetările geologice fură amînate pentru a doua zi. Pregătiră cina, aşezînd frigarea la flacăra unui foc vesel, în faţa colibei. Pe la ora opt, dormeau duşi, în timp ce unul dintre ei stătea de veghe, ca să întreţină focul şi pentru a păzi tabăra de animalele sălbatice care puteau să-i dea tîrcoale.

A doua zi, la 21 aprilie, Cyrus Smith porni împreună cu Harbert în căutarea terenurilor, unde găsise mostre de minereu. El descoperi zăcămîntul, la suprafaţa solului, aproape de izvorul pinului, la poalele uneia, dintre meterezele ce sprijineau muntele în partea de nord-est. Minereul,, foarte bogat în fier, şi a cărui structură îngăduia să fie uşor supus topirii, se-prezenta,într-o formă cît se poate de potrivită pentru, modul de extracţie pe care îşi propunea să-l folosească inginerul: metoda catalană, simplificată, aşa cum se aplică în Corsica.

De fapt, metoda catalană propriu-zisă cere cuptoare şi creuzete, în care minereul şi