Se dă jos de pe capotă și dă roată mașinii. Britt-Marie îl urmează. Își împreunează mâinile pe burtă și întreabă, deloc acuzatoare:

— Pot să deranjez cu o întrebare? De ce nu-i antrenezi tu pe copiii ăștia, dacă tot știi atât de multe despre fotbal.

Sami scoate o jumătate de duzină de doze de suc din portbagaj. Îi dă una lui Britt-Marie.

— N-am timp, răspunde el.

— Poate ai avea mai mult timp dacă nu ți-ai pierde vremea cumpărând suc, observă Britt-Marie.

Sami râde din nou.

— Haide, măi, antrenoareo, pricepi și tu singură că nu mă lasă ăștia să antrenez o echipă de juniori cu cazierul meu, zice el.

O spune de parcă nu înseamnă mare lucru.

Britt-Marie își strânge mai tare baierele genții. Nu că ar judeca ea pe cineva, firește că nu, ci fiindcă în Borg bate vântul foarte tare.

•

„Idiotul”, așa cum se joacă în Borg, e un exercițiu care presupune să înșiri șase doze de suc la câțiva metri distanță unele de altele. Copiii se înșiră și ei lângă gardul dintre baza de agrement și pizzerie și aleargă cât îi țin picioarele până la prima doză. Pe urmă, înapoi până la gard. Apoi aleargă până la a doua doză, aflată ceva mai departe și înapoi până la gard. Și așa mai departe.

— Și cât timp durează exercițiul? întreabă Britt-Marie.

— Cât vrei tu, spune Sami.

— Bine, dar nu pot să-i oblig, în niciun caz! se opune Britt-Marie.

— Ești antrenoarea lor. Dacă nu fac ce zici, nu pot să joace în cupă, spune Sami.

„De-a dreptul nebunesc!” își zice Britt-Marie, dar Sami nu apucă să-i explice mai pe îndelete, fiindcă îi sună telefonul.

— Cum ziceai că se cheamă exercițiul? întreabă Britt-Marie.

— „Idiotul”, răspunde Sami, apoi spune „Da” în telefon, în modul acela în care răspund oamenii care nu folosesc nici semne de exclamare, nici de întrebare.

Britt-Marie cugetă mult și bine înainte să spună într-un târziu:

— Un nume bun. Și pentru exercițiu, și pentru cel care l-a inventat.

•

Sami se îndreaptă spre mașină cu telefonul lipit de ureche, așa că nu o aude. De fapt, nu o aude nimeni spunând asta. Dar lui Britt-Marie nu-i pasă prea mult. Copiii aleargă între dozele de suc și gard, iar alături, Britt-Marie, cu un soi de efervescență fericită care îi cuprinde tot trupul, repetă foarte, foarte, foarte încet: „Un nume bun și pentru exercițiu, și pentru cel care l-a inventat”. De mai multe ori.

•

E prima oară, din câte își amintește ea, când face o glumă.

Trebuie spus, în apărarea copiilor, că n-a fost cu intenție. Adică, mă rog, a fost cu intenție într-un fel, dar niciunul dintre ei nu se aștepta ca Țestosul să nimerească, de fapt. La urma urmei, nu reușeau niciodată să șuteze exact unde ținteau. Mai ales nu Țestosul, care e cel mai tânăr și cel mai prost jucător dintr-o echipă de fotbal deja destul de proastă. Din întâmplare, Bancă, mai prost dispusă decât de obicei, traversează parcarea, cu câinele alb alături, chiar în mijlocul antrenamentului de fotbal. Omar o vede intrând în pizzerie sau magazin alimentar sau service auto sau ce naiba e și ieșind, după un timp, cu o plasă care pare să fie plină cu ciocolată și o alta care pare să fie plină cu bere. Băiatul îi dă un cot Țestosului și-i spune:

— Crezi că are superputeri?

Țestosul răspunde mormăind ceva, cum mormăie copiii când au gura plină cu suc din stâlpul porții. Omar se întoarce spre Britt-Marie și îi explică ei atunci, ca și cum Britt-Marie ar fi o audiență mai bună pentru acest tip de raționament, ceea ce se poate spune că e excesiv de optimist.

— Știi și tu, ce naiba, în filme orbii au superputeri, gen! Ca Daredevil!

— Nu îmi este familiar personajul, explică Britt-Marie cât de binevoitoare poate în fața unei explicații atât de incredibil de tâmpite.

Bancă merge cu bastonul în mână, în urma câinelui alb. Omar îi arată exaltat lui Britt-Marie:

— Daredevil! Supererou! Orb! Da’ are alte super simțuri. Crezi că și ea are? Gen, ar simți dacă șutăm spre capul ei, chiar dacă nu ne vede?

— Țin să vă informez că dumneaei nu este oarbă. Are deficiențe de vedere, spune Britt-Marie și se simte apoi obligată să adauge imediat: Nu c-aș zice eu asta, firește că nu!

În apărarea Țestosului, trebuie spus că ideea n-a fost a lui. Întâmplarea face că mingea era la el chiar atunci. Iar Omar, care n-o mai ascultă de mult pe Britt-Marie, se întoarce spre el și spune:

— Bagă, Țestosule!

Țestosul nu pare să creadă că ar fi o idee prea grozavă. Dar Omar spune cuvintele de aur care au puterea magică de a distruge orice impuls de autocontrol al oricărui copil din lume:

— N-ai curaj!

În apărarea Țestosului mai trebuie spus că nici el nu crede că e în stare să nimerească. De fapt, toți copiii rămân cu gura căscată când reușește.

•

Desigur, cea mai surprinsă e Bancă.

•

— CE DRA… răcnește ea, ridicându-se în picioare, cu fața plină de noroi.

Copiii o privesc înlemniți, cu gurile căscate. Cum se face. Apoi Omar începe să chicotească. Și Vega. Bancă se repede spre ei ca o furtună, despicând aerul cu bastonul ridicat.

— VĂ DISTRAȚI, DA? Mucoșilor!

Britt-Marie își drege ușor glasul și întinde mâna spre

Bancă.

— Te rog… Bancă, nu te supăra, n-a fost cu intenție, firește, n-a vrut. A fost un accident, firește!

— ACCIDENT! ACCIDENT, DA! strigă Bancă, dar nu e prea clar ce vrea să spună cu asta.

— Cum adică n-a fost intenționat? Spre ea a șutat! strigă încrezător Omar, dar în același timp se mută ceva mai puțin încrezător dincolo de raza de acțiune a bastonului care spintecă aerul, în spatele lui Britt-Marie.

— Ai dat intenționat? îl întreabă Britt-Marie uluită pe Țestosul.

— CINE A DAT!? strigă Bancă.

Toată fața îi pulsează, ca o singură venă groasă pornită direct din gât.

Paralizat, Țestosul reușește să dea din cap că da și face câțiva pași înapoi. Brusc entuziasmată, Britt-Marie își împreunează mâinile