— Dar… dar este de-a dreptul… splendid! spune fără să vrea, în cele din urmă.

— CE-AI ZIS, HOAȘCO? urlă Bancă.

Raționalul din Britt-Marie încearcă, desigur, din răsputeri, să-i tempereze entuziasmul, dar eșuează cu brio, din câte se pare, căci Britt-Marie se apleacă spre Bancă și îi șoptește fericită, cu un aer conspirativ:

— Știi, nu nimeresc niciodată ținta! E un splendid pas înainte pentru ei!

Bancă se holbează la Britt-Marie. Sau cel puțin așa pare. Greu de zis din cauza ochelarilor de soare.

Britt-Marie înghite în sec stânjenită.

— Bine, nu e tocmai splendid că te-a nimerit… pe tine. Nu asta am vrut să zic, firește. Dar e splendid că a nimerit… ceva.

Bancă părăsește parcarea debitând cele mai urâte cuvinte pe care Britt-Marie le-a auzit vreodată aruncate la adresa ei. De fapt, Britt-Marie nici nu știa că e posibil să combini cuvinte care denumesc organe sexuale și alte părți ale corpului în felul acela. Că în definițiile de la careurile de cuvintele încrucișate nu vezi asemenea inovații lingvistice…

Parcarea se cufundă în tăcere. Întreruptă apoi de Cineva:

— Ce ziceam? Lămâie. În Cur.

Cineva rânjește în direcția lui Bancă din pragul pizzeriei. Britt-Marie perie niște praf invizibil de pe fustă.

— Nu vreau să zic că greșești, firește, dar cred cu tărie că problema lui Bancă de data asta nu este lămâia din fund, ci mingea încasată în cap.

•

Toată lumea râde. Britt-Marie nu se supără. Iar ăsta e un sentiment nou pentru ea.

•

Băiatul cu geaca pe care scrie „Hochei” iese din pizzerie cu o cutie de pizza în mâini. Nu reușește să-și ascundă interesul pentru antrenamentul de fotbal. Când își dă seama că s-a oprit și se zgâiește, încearcă să plece repede, dar Vega l-a văzut deja.

— Ce cauți aici? strigă ea.

— Cumpăr pizza, răspunde băiatul cu geaca de hochei, căindu-se.

Vega ridică vocea.

— N-aveți pizza acolo, la oraș, sau ce?

Băiatul își înfige privirea în cutie.

— Îmi place pizza de-aici.

Vega își strânge pumnii, dar nu mai zice nimic. Băiatul o ia la fugă spre șosea. BMW-ul îl așteaptă cu motorul pornit.

Cineva se întoarce spre Vega cu o grimasă și-i spune:

— Băiat nu e tata lui. Tac-su porc, copil bun. Tu știi bine.

Vega arată ca și cum cuvintele o lovesc ca niște dureri de dinți. Se întoarce și trage un șut mingii de fotbal care dispare peste gard, în întunericul de dincolo de lumina farurilor mașinii lui Sami.

Cineva se întoarce spre Britt-Marie și îi face semn să vină în pizzerie.

— Haide! Am ceva pentru tine!

La momentul acela, Țestosul băuse deja toți stâlpii porții, iar Vega se luase iar la ceartă, de data asta cu Sami – din câte pricepe Britt-Marie ceva despre „Psiho” și „datorie”, așa că presupune că antrenamentul s-a încheiat. Nu știe dacă se așteaptă ceva special din partea ei, să sufle într-un fluier sau așa ceva, dar se hotărăște să n-o facă. Mai ales că n-are fluier.

În pizzerie, Cineva scoate o hârtiuță și un pumn de monede din casă.

— Poftim! Rest și bon, da?

I le întinde și îi arată pragul ușii pe sub care Britt-Marie băgase banii pentru cartușul de țigări cu o seară înainte.

— Data viitoare, știi, poți să… cum se zice? Intri! zice Cineva, zâmbind cu gura până la urechi.

Britt-Marie nu știe ce să spună, dar Cineva adaugă:

— Prea mulți bani pentru țigări, Britt-Marie. Ești… cum se zice? Ori nu știi să numeri, ori foarte generoasă, da? Eu zic: Britt-Marie generoasă, da. Nu ca Fredrik, știi, zgârcit, nu face risipă nici când se cacă, da?

Cineva dă din cap încântată. Britt-Marie mormăie „ha” de mai multe ori. Împăturește chitanța frumos și o pune cu grijă în geantă. Apoi pune restul în vaza cu bacșiș. Cineva își manevrează scaunul înainte și înapoi.

— Frumos aici, știi? Frumos când… faci curat, da? Mulțumesc! spune ea.

— N-am vrut să-ți ascund lucrurile ca să nu le mai găsești, spune Britt-Marie, cu privirea în geantă.

Cineva își scarpină bărbia.

— Tacâmuri, știi? Furculiță, cuțit, lingură. Ordine aia. Merge… Cum se zice? Mă obișnuiesc!

Britt-Marie își mușcă stingherită obrajii. Pornește spre ușă. Se oprește în prag, își ia avânt și spune:

— Țin să menționez că e posibil să nu fie neapărat urgentă reparația mașinii mele!

Cineva se uită prin ușa deschisă la copiii de pe terenul de fotbal. Încuviințează încet. Britt-Marie încuviințează și ea. E prima oară de când se știe Britt-Marie când își face o prietenă.

•

Copiii își dau jos tricourile de fotbal murdare și le lasă la baza de agrement, fără ca Britt-Marie să se fi oferit să le spele. Toată lumea pleacă acasă, iar ea se apucă să le spele, apoi le pune în uscător și la sfârșit le împăturește frumos pentru antrenamentul de a doua zi. Borg e pustiu. În stația de autobuz de la drum – o singură siluetă singuratică. De fapt, Britt-Marie nici nu știa că e o stație de autobuz acolo, înainte să vadă silueta așteptând lângă stâlpul de iluminat. Nu-și dă seama că e Piratul decât atunci când ajunge la câțiva metri de el. Părul roșu îi e ciufulit și plin de noroi. Stă nemișcat ca și cum ar încerca să ignore că Britt-Marie e acolo. Rațiunea o îndeamnă să își vadă de drum, dar se trezește spunând:

— Credeam că locuiești în Borg.

Băiatul ține strâns formularul pe care Britt-Marie i l-a dat la începutul antrenamentului.

— Scrie că trebuie semnătura ambilor părinți. Așa că trebuie să mă duc să-l rog pe tata să semneze.

Britt-Marie dă din cap.

— Ha. Bună seara, spune ea și pleacă în întuneric.

— Vrei să vii cu mine? strigă el după ea.

Britt-Marie se întoarce și îl privește de parcă băiatul și-a pierdut mințile. Hârtia din mâinile lui e pătată de sudoare.

— Eu… e… cred că mi-ar fi mai bine dacă ai merge cu mine, spune el.

Ceea ce e nebunie curată, de bună seamă! Britt-Marie are grijă să-i spună asta de mai multe ori pe parcursul călătoriei cu autobuzul.

Drumul durează aproape o