oră. Se opresc în fața unei clădiri albe uriașe. Britt-Marie se ține atât de strâns de baierele genții, încât face cârcei la degete. Totuși, ea se consideră o persoană civilizată, cu o viață normală!

Iar persoanele civilizate, cu o viață normală, nu obișnuiesc să viziteze închisori.

19.

„Gangsteri nenorociți”, așa îi numea Kent. Ei erau vinovați pentru tot – violența de stradă, impozitele mari, furturi, graffitti pe toalete publice, pachete de vacanță la hoteluri fără șezlonguri libere când cobora Kent la piscină. Gangsterii erau de vină pentru tot. Ce convenabil să ai întotdeauna pe cineva pe care să dai vina pentru toate, fără să fie nevoie să spui cine anume este, de fapt.

Britt-Marie n-a reușit să afle niciodată ce-și dorea Kent cu adevărat. Ce l-ar fi făcut fericit. Dacă mulți bani ar fi fost de-ajuns sau dacă era nevoie de toți banii din lume. Odată, când David și Pernilla erau adolescenți, i-au făcut cadou o cană de cafea cu textul „Cine are cele mai multe lucruri când moare câștigă”. Au spus că mesajul era „ironic”, dar Kent se pare că a luat-o ca pe o provocare. Avea întotdeauna un plan, întotdeauna era „un gheșeft al dracu’ de mare” după colț. Poate ar putea face afaceri mai mari cu Germania, poate ar putea vinde apartamentul moștenit de la părinții lui Britt-Marie. Întotdeauna era ceva. Doar câteva luni. Doar câțiva ani. Se căsătoriseră doar pentru că așa i-a zis contabilul lui Kent, că era bine să fii căsătorit „din motive de planificare fiscală”. Britt-Marie n-a avut niciodată un plan, a sperat mereu că era suficient să iubească și să fie loială. Până când, într-o zi, n-a mai fost de-ajuns.

•

„Gangsteri nenorociți!” ar fi spus Kent dacă ar fi fost acolo, în seara asta, cu Britt-Marie, în mica sală de așteptare a închisorii. „Pune-i pe o insulă pustie, dă-le câte un pistol la fiecare și se rezolvă problema de la sine!” obișnuia el să spună despre infractori. Lui Britt-Marie nu-i plăcea când îl auzea vorbind așa, dar nu i-a zis niciodată nimic. Dacă se gândește mai bine, de fapt e greu să-și amintească ultima dată când a spus orice, înainte să-l părăsească într-o zi, fără o vorbă. Și, din cauza asta, simte că totul a fost mai mult din vina ei.

Se întreabă ce face Kent. Dacă se simte bine și are cămăși curate. Dacă își ia medicamentul. Dacă se întâmplă să caute lucruri prin sertarele din bucătărie și să o strige, înainte să-și dea seama că ea nu mai e acolo. Se întreabă dacă e cu ea, ea care e atât de tânără și frumoasă și căreia îi place pizza. Britt-Marie se întreabă ce ar spune dacă ar ști că e în sala de așteptare a unei închisori pline de gangsteri. Dacă ar fi îngrijorat. Dacă ar face o glumă pe seama ei. Dacă ar atinge-o și i-ar șopti că totul va fi bine, așa cum obișnuia să-i spună în zilele de după înmormântarea mamei ei.

Erau altfel de oameni la vreme aceea. Britt-Marie nu știe dacă ea a fost prima care s-a schimbat sau dacă el. Nu știe care e partea ei de vină. Așa că e gata să răspundă că ea e vinovată pentru tot, doar să-și recapete viața obișnuită.

•

Lângă ea stă Piratul. O ține de mână, iar Britt-Marie i-o strânge și ea pe-a lui.

— Să nu-i spui maică-mii c-am fost aici, șoptește el.

— Unde e mama ta? întreabă Britt-Marie.

— La spital.

— A pățit vreun accident? întreabă Britt-Marie.

— Nu, nu, acolo lucrează, o lămurește Piratul.

Apoi adaugă, ca și cum ar explica o lege a naturii:

— Toate mamele din Borg lucrează la spital.

Britt-Marie nu știe ce să răspundă.

— De ce îți zic Piratul? întreabă ea.

— Pentru că tata a ascuns comoara, răspunde Ben.

De-atunci Britt-Marie nu-i mai zice Piratul.

O ușă metalică groasă se deschide și apare Sven cu nasul roșu, transpirat și chipiul de polițist în mâini.

— S-a supărat rău mama? oftează Ben imediat.

Sven dă încet din cap că da. Pune o mână pe umărul băiatului. Privirea i-o întâlnește pe-a lui Britt-Marie.

— Mama lui Ben lucrează în tura de noapte. M-a sunat când au sunat-o de aici. Am venit cât de repede am putut.

Britt-Marie ar vrea să-l îmbrățișeze, dar e o ființă rațională. Gardienii nu-l lasă pe Ben să-și vadă tatăl, deoarece nu au program de vizite la ora aceea, dar, după multă muncă de convingere, Sven reușește să-i înduplece să-i ducă hârtia. Se întorc cu formularul semnat. Alături de semnătură, tatăl a scris: „TE IUBESC!” Ben ține hârtia atât de strâns tot drumul, încât e imposibil de citit când ajung înapoi în Borg. Nici el, nici Britt-Marie, nici Sven nu spun nimic. Nu sunt multe de spus unui adolescent care trebuie să ceară permisiunea unor străini în uniformă ca să-și vadă tatăl. Dar, când îl lasă pe Ben în fața casei sale, iar mama iese în fugă, Britt-Marie simte că s-ar cuveni să spună ceva încurajator, așa că încearcă:

— Era foarte curat, Ben, trebuie să spun. Întotdeauna mi-am imaginat închisorile ca pe niște locuri foarte murdare, dar acolo părea foarte igienic. Măcar atâta consolare să ai.

Ben împăturește hârtia cu semnătura tatălui și i-o întinde, fără să-i întâlnească privirea. Sven spune repede:

— Păstreaz-o tu, Ben!

Ben dă din cap, zâmbește și ține și mai strâns hârtia.

— Avem antrenament mâine? întreabă el, aproape neauzit.

Britt-Marie scotocește în geantă după listă, dar Sven îi promite blând:

— Bineînțeles că se ține antrenamentul, Ben. La ora obișnuită.

Ben trage cu ochiul spre Britt-Marie. Britt-Marie încearcă să încuviințeze și ea cu convingere. Ben zâmbește slab și le face cu mâna în semn de la revedere. Așteaptă până când îl văd în brațele mamei. Sven îi face mamei cu mâna, dar ea nu-l vede, și-a lipit fața și șoaptele de părul băiatului.

Sven conduce încet prin Borg. Își drege stingherit glasul, așa cum faci când ai conștiința încărcată.

— Nu le-a fost ușor, ei și lui Ben. Lucrează câte trei ture ca să aibă bani de chirie.