Ben e un băiat bun și nici taică-su nu-i om rău. Da, da, da, știu, a încălcat legea, evaziunea fiscală e infracțiune. Dar era disperat. Crizele financiare pot face ca oamenii buni să dispere, iar disperarea îi împinge pe oameni să facă prostii…

Sven tace. Britt-Marie nu spune nimic despre faptul că a trecut criza financiară. Dintr-un motiv sau altul, înțelege că, de data asta, nu se cade să zică.

Bagă de seamă că Sven a făcut curat în mașina de poliție – cutiile de pizza de pe jos au dispărut. Trec pe lângă terenul asfaltat unde Sami și Psiho joacă din nou fotbal cu prietenii lor.

— Tatăl lui Ben nu e ca ei. Vreau doar să înțelegi că nu e un infractor, cum sunt băieții ăia… îi explică Sven.

— Sami nu este ca băieții aceia! protestează Britt-Marie, apoi continuă: Sami nu-i un gangster, sertarul lui cu tacâmuri e foarte frumos aranjat!

Râsul lui Sven răsună brusc, puternic și învâltorit, ca un foc de lemne la care să-ți încălzești mâinile.

— Nu, nu, Sami e-n regulă, firește! Firește! Doar că are un anturaj…

— Vega pare să creadă că fratele ei le datorează bani oamenilor, spune Britt-Marie.

— Nu Sami, Psiho! Psiho are datorii peste tot, spune Sven și brusc râsul i se stinge, se prelinge pe podea și dispare.

Mașina încetinește. Băieții care joacă fotbal o văd, dar abia dacă reacționează. O privesc cu oarecare condescendență, n-o consideră nici măcar o amenințare. Ochii lui Sven se îngustează.

— Nici Sami n-a avut o copilărie ușoară. Familia asta a fost lovită de mai multe nenorociri decât ar putea oricine zice că e drept pe lume, dacă mă-ntrebi pe mine. El le e și mamă, și tată, și frate mai mare Vegăi și lui Omar. Nu-i o responsabilitate de pus pe umerii unui băiat de nici douăzeci de ani.

Britt-Marie ar vrea să întrebe ce înseamnă „și mamă, și tată”, dar rațiunea nu o lasă. Că ea nu se bagă în treburile altora. Sven continuă:

— Psiho e cel mai bun prieten al lui Sami. Sunt prieteni de când au fost suficient de mari ca să bată mingea. Sami ar fi putut ajunge un jucător foarte bun, toată lumea a văzut că are talent, dar viața i-a pus prea multe în cârcă, poate.

— Adică? întreabă Britt-Marie, un pic iritată, căci i se pare că Sven prea spune chestii de parcă ea ar trebui să le înțeleagă fără explicații.

Sven ridică defensiv o palmă.

— Scuze, am… am gândit cu voce tare. El, ei, cum să-ți zic? Mama lui Sami, a Vegăi și a lui Omar a făcut mereu ce a putut, dar tatăl lor… Nu era un om bun, Britt-Marie. Când venea acasă și avea ieșirile lui, se auzea în tot Borgul. Sami de-abia intrase la școală, dar își lua frățiorii și fugea de-acasă când se lăsa cu scandal. Psiho îi aștepta de fiecare dată în fața ușii. De fiecare dată. Psiho îl lua pe Omar în spate, iar Sami pe Vega și așa fugeau sus, în pădure. Până se îmbăta criță taică-su și adormea. Seară de seară, până când într-o zi i-a lăsat și a plecat. Pe urmă s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu mama lor… E…

Sven tace, așa cum faci când îți dai seama că gândești cu voce tare. Nu încearcă să ascundă faptul că ascunde ceva. Dar Britt-Marie nu se bagă în treburile altora. Sven își șterge sprâncenele cu dosul palmei.

— Psiho a ajuns un descreierat periculos. Sami știe, dar Sami nu e unul care să lase la greu pe cineva care i-a cărat frățiorii în spate. Într-un loc ca Borg, poate că n-ai luxul de a-ți alege cel mai bun prieten.

Mașina înaintează încet pe drum. Băieții își continuă meciul de fotbal. Psiho înscrie, urlă de bucurie în noapte și dă roată terenului cu brațele întinse ca aripile unui avion. Sami râde până când e nevoit să-și sprijine palmele pe genunchi. Par fericiți. Britt-Marie nu știe ce să spună sau să creadă. N-a mai cunoscut până acum un gangster cu tacâmurile aranjate corect în sertar.

Privirea lui Sven dispare undeva unde se termină farurile și începe întunericul.

— Facem și noi ce putem aici, în Borg. Dintotdeauna. Dar în băieții ăștia arde un foc care, mai devreme sau mai târziu, va mistui totul în jurul lor, apoi și pe ei.

— Poetic spus, zice Britt-Marie.

— Am făcut un curs! zice Sven.

Britt-Marie își coboară privirea în geantă. Apoi, spre propria-i groază, se trezește întrebând:

— Ai copii?

Sven clatină din cap. Se uită pe fereastră așa cum faci dacă n-ai copii, dar ai un sat plin de copii.

— Am fost căsătorit, dar… Aș, ei nu i-a plăcut niciodată în Borg. Zicea că-i un loc dintr-acelea unde te duci să mori, nu unde vii să trăiești.

Încearcă să zâmbească. Britt-Marie își dorește să fi avut la ea paravanul din bambus. Își mușcă buza. Când să oprească acasă la Bancă, Sven pare să șovăie, apoi își adună curajul și-i spune:

— Dacă nu… adică… dacă nu deranjez prea mult, aș vrea să-ți arăt ceva.

— Ha? spune Britt-Marie.

Dar nu protestează. Sven zâmbește vag, de-abia vizibil. Britt-Marie zâmbește și ea, întru totul invizibil.

Conduce mai departe prin Borg și iese pe un drum de țară. Durează o veșnicie, dar, când în sfârșit se opresc, lui Britt-Marie i se pare de-a dreptul neverosimil că în urmă cu puțin timp erau într-o așezare omenească. Mașina e înconjurată de copaci, iar tăcerea e aceea care se lasă doar acolo unde nu sunt oameni.

— Este… da… Eh, e o prostie, firește, da’ ăsta e locul meu preferat de pe pământ… mormăie Sven.

Se înroșește tot. Pare să vrea să întoarcă mașina, să plece repede de-acolo și să nu mai vorbească niciodată despre asta. Dar Britt-Marie deschide portiera și se dă jos din mașină.

Sunt undeva sus, pe o stâncă, deasupra unui lac, înconjurat de pădure. Britt-Marie se uită peste marginea stâncii până simte că i se strânge stomacul. Cerul e înstelat. Sven deschide și el portiera și se apropie de Britt-Marie. Își drege