— Eu… Eh, e o prostie… Voiam doar să vezi că Borg poate fi și frumos, șoptește el.

Britt-Marie închide ochii. Simte vântul în păr.

— Mulțumesc, șoptește ea.

Tac la întoarcere. Ajunși în fața casei lui Bancă, Sven se dă jos din mașină și deschide portiera de pe partea lui Britt-Marie.

Apoi deschide portiera din spate, caută ceva. Se întoarce spre Britt-Marie cu un port-document vechi, din plastic.

— E… eh… E doar… ceva, spune el.

E un desen făcut cu creionul. Înfățișează baza de agrement și pizzeria, iar între ele copiii jucând fotbal. Britt-Marie e în mijlocul desenului. Britt-Marie strânge desenul un pic prea tare și Sven își scoate și chipiul de polițist un pic prea repede.

— Mda, e o prostie, firește, firește, da’ mă gândeam… E un restaurant în oraș…

Văzând că Britt-Marie nu răspunde nimic, adaugă repede:

— Un restaurant adevărat, vreau să spun! Nu ca pizzeria din Borg, ci unul adevărat. Cu fețe de masă albe. Și tacâmuri.

Durează ceva până când Britt-Marie își dă seama că Sven încearcă să-și ascundă nesiguranța cu o glumă. Dar, văzând că Britt-Marie nu pare să priceapă pe loc, ridică defensiv o mână:

— Nu c-ar fi ceva în neregulă cu pizzeria, firește, dar… Cu chipiul strâns în mâini, Sven arată precum un bărbat mult mai tânăr care vrea să o întrebe ceva anume pe o femeie mult mai tânără decât Britt-Marie. În adâncul sufletului, Britt-Marie ar vrea foarte mult să știe ce anume vrea să întrebe. Dar raționalul din ea o face, bineînțeles, să intre în holul casei și să închidă ușa după ea.

•

Doar pentru că a ajuns într-un loc lipsit de orice urmă de onoare și decență, nu înseamnă că trebuie să se și poarte ca atare.

„Cealaltă”, așa se zice, dar lui Britt-Marie i-a venit întotdeauna greu să se gândească așa la cealaltă femeie a lui Kent. Poate pentru că știe ea însăși cum e să fii femeia aceea. Deși Kent divorțase deja când s-au întâlnit în bloc, în ziua aceea, după ce Britt-Marie își înmormântase mama, copiii lui n-au gândit deloc așa. Copiii nu văd lucrurile așa niciodată. Pentru David și Pernilla, Britt-Marie a fost întotdeauna cealaltă femeie, indiferent cât de multe povești le-a citit și cât le-a gătit și poate că, într-un fel sau altul, și Kent a gândit la fel. Poate că tocmai de aceea Britt-Marie n-a considerat-o niciodată pe cealaltă femeie drept „cealaltă”, indiferent câte cămăși mirosind a parfumul ei a spălat. Pentru că ea însăși nu s-a simțit niciodată ca prima femeie.

Stă pe balcon și privește cum dimineața cuprinde leneșă Borgul, așa cum se întâmplă în Borg în ianuarie, când diminețile aduc lumina zilei, fără ca soarele să pară că a răsărit. Încă ține desenul lui Sven în mâini. Nu e un desenator talentat, chiar nu e, nu, și, dacă ar fi fost mai critică, și-ar fi putut face griji că siluetele diforme și contururile neclare spun ceva despre cum o vede el. Dar o vede! Și-atunci lui Britt-Marie îi e greu să mai fie critică.

Își ia telefonul și o sună pe fata de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Vocea fetei răspunde vesel, așa că Britt-Marie își dă seama că trebuie să fie un robot telefonic. Mai întâi se gândește să închidă, pentru că nu crede că se cade să lași mesaje vocale decât dacă suni la spital sau vinzi droguri. Dar, dintr-un motiv sau altul, nu închide, ci, după semnalul sonor, spune:

— Sunt Britt-Marie. Unul dintre copiii din echipa de fotbal a nimerit azi când a șutat. M-am gândit că te-ar putea interesa să știi.

Se simte prost după ce închide. Fata n-are cum să fie interesată de așa ceva, firește. Kent ar fi râs de ea, dacă era acolo.

•

Coboară la parter și o găsește pe Bancă mâncând supă în bucătărie. Câinele stă lângă masă și așteaptă. Britt-Marie se oprește în hol și se uită la farfuria cu supă. Se întreabă cum a fost gătită, pentru că nu vede nicio cratiță, iar bucătăria nu are cuptor cu microunde. Bancă soarbe zgomotos.

— Vrei să spui ceva sau n-ai mai văzut până acum un orb mâncând o ciorbă? întreabă ea, fără să ridice capul, parcă auzind răsuflarea lui Britt-Marie.

— Aveam impresia că e vorba despre deficiențe de vedere, spune Britt-Marie.

Drept răspuns, Bancă soarbe din nou zgomotos. Britt-Marie își netezește fusta cu palmele.

— Înțeleg că-ți place fotbalul, spune ea, arătând spre fotografiile de pe pereți, apoi rușinându-se la gândul că Bancă poate chiar e oarbă și nu e vorba doar despre deficiente de vedere.

— Nu, răspunde Bancă.

Britt-Marie își împreunează mâinile pe burtă și privește șirurile de fotografii de pe pereți, fiecare dintre ele înfățișând-o pe Bancă, pe tatăl ei și cel puțin o minge de fotbal.

— Am ajuns un soi de antrenoare pentru un fel de echipă, o informează Britt-Marie.

— Am auzit, spune Bancă.

Soarbe din nou. Nu ridică privirea. Britt-Marie mătură cu palma praf invizibil de pe te miri ce în hol.

— Ha. În orice caz, am văzut toate fotografiile astea și m-am gândit că, dată fiind experiența dumitale evidentă în fotbal, ai fi persoana potrivită pentru un sfat bun.

Bancă mai soarbe o ultimă oară. Lasă lingura în farfurie. Pune farfuria în mașina de spălat vase.

Britt-Marie se abține din răsputeri s-o întrebe dacă a mâncat supa rece.

— Un sfat bun în legătură cu ce? mormăie Bancă.

— Cu fotbalul, răspunde Britt-Marie.

Nu știe dacă Bancă își dă ochii peste cap iritată, dar, în orice caz, așa pare. Câinele intră în sufragerie, iar Bancă îl urmează, lăsând bastonul să alunece de-a lungul pereților.

— Unde sunt fotografiile alea despre care vorbeai? întreabă ea.

— Mai sus, o informează Britt-Marie amabilă. Bancă bate cu bastonul în sticla uneia dintre rame – fotografia arată o versiune mai tânără a ei, într-un tricou atât de murdar, încât nici măcar bicarbonatul n-ar ajuta la nimic. Se sprijină de ramă până când aproape atinge sticla cu nasul. Apoi se oprește în dreptul fiecărei fotografii și ciocăne rama cu bastonul, ca