Britt-Marie așteaptă în hol cât simte ea că se cade înainte ca totul să devină, în loc de stângaci, jenant. Apoi își ia haina și deschide ușa. Chiar înainte să închidă ușa în urma ei, Bancă mormăie:

— Vrei un sfat bun? Echipa aia nu știe să joace. Nimic din ce-o să faci n-o să conteze!

•

Britt-Marie șoptește un „Ha” sec și iese. Bătrânele din curtea de peste drum se holbează la ea, sprijinite de cadrele lor. Un camion cu plăcuțe de înmatriculare străine o stropește cu noroi. Încearcă să perie murdăria de pe fustă cu mâna, cu rezultatul că acum are noroi și pe fustă, și pe mână, iar asta îi pune capac lui Britt-Marie. Dacă ar fi fost genul de persoană care urlă și aruncă lucruri la mânie, poate că asta ar fi făcut acum, dar nu, nu e genul, că doar nu e animal! Așa că se mulțumește să iasă din câmpul vizual al băbuțelor. Când e sigură că n-o mai văd, bate în pământ cu piciorul cu o furie reținută. Cu rezultatul că își împroașcă și mai mult noroi pe fustă, alunecă pe bordură și își luxează piciorul.

Șchioapătă prin Borg, profund îngrijorată că oamenii vor vedea petele de noroi și șchiopătatul și vor crede că a căzut, ceea ce Britt-Marie găsește că ar fi extrem de enervant. Să creadă lumea că nici din pat nu te poți da jos fără să cazi grămadă.

Se încuie în spălătoria bazei de agrement. Se așază pe un taburet în timp ce mașina de spălat învârte fusta. După ce se îmbracă din nou cu hainele curate și își aranjează părul, stă îndelung în bucătărie și privește cafetiera lovită de… pietrele sărite accidental din carosabil. Apoi trage adânc aer în piept și traversează întins parcarea spre pizzerie.

— Da! geme Cineva, deschizând ușa.

În loc de ochi, are două liniuțe roșii.

— Vinzi cumva și șurubelnițe în vreuna dintre activitățile tale comerciale? întreabă Britt-Marie.

— Șurubelnițe? Poți împrumuți, da, oftează Cineva și își manevrează scaunul înapoi în pizzerie sau magazin alimentar sau ce e, făcându-i semn lui Britt-Marie s-o urmeze.

— Aș prefera să cumpăr una, spune Britt-Marie.

— Rahat! Britt-Marie, ești… cum se zice? Încăpățânată! Împrumută, cumpără, tot aia!

— Pentru mine nu e totuna. Cine are datorii nu e liber, spune Britt-Marie, pentru că așa obișnuia tatăl lui Britt-Marie să zică.

Tatăl ei murise bogat. Că parcă la ce o folosi să mori bogat…

— Rahat, Britt-Marie, criză financiară, știi? Toți oamenii, numai datorii. Nimeni nu mai știe unde. Și guvern are… cum se zice? Datorii de stat! O mie două sute de miliarde! Toate guverne numai datorii. Toți oameni numai datorii. Trebuie să găsim afurisit care ascunde bani și, știi, să scoatem lămâie din… strigă Cineva și asta pare s-o trezească din mahmureală.

Arată spre respectiva parte a corpului de unde consideră ea că trebuie extrasă lămâia. Britt-Marie încearcă să ignore gestul. Cineva se îndreaptă spre o cutie cu unelte.

— Cum merge fotbal? întreabă ea.

— Greu de zis, răspunde Britt-Marie.

— Rău, a? Eh, nu vina ta, Britt-Marie. Plozi nu nimeresc poartă nici din poartă, știi? zice Cineva.

— Țin să menționez că ieri Țestosul a nimerit-o în cap pe Bancă. Dinadins. Am fost cu toții foarte entuziasmați, firește, spune Britt-Marie, surprinzându-se singură cu câtă înverșunare le lua apărarea.

Cineva râde răgușit. Aduce o șurubelniță și i-o dă lui Britt-Marie.

— Ia! Împrumut!

— Nu vreau să fiu implicată cu nimic în activități infracționale, spune Britt-Marie, întrucât îi este imposibil să-și dea seama cât de multe știe Fiscul despre șurubelnița în cauză.

Cineva i-o întinde și mai insistent, apoi pare să-i vină mintea de pe urmă, căci i-a mai împrumutat lui Britt-Marie și o bormașină. Prin urmare, întreabă suspicioasă:

— Stai… șurubelniță. Pentru… ce?

— Din câte știu, e nevoie de-o șurubelniță ca să asamblezi mobilă IKEA, răspunde Britt-Marie, apoi, dregându-și încurcată vocea, adaugă: Aș avea nevoie să aduc în casă pachetul din mașină. Dacă nu e prea mare deranjul…

Colțul gurii lui Cineva zvâcnește ușor:

— Niciun deranj, Britt-Marie! Niciun deranj!

•

În ziua aceea, Britt-Marie asamblează mobilă IKEA în pizzerie. Aproape în întregime singură. Nu are nevoie de șurubelniță, dar îi ia ceva mai bine de zece ore, pentru că în pachet erau de fapt trei piese de mobilier, o masă și două scaune. Pentru balcon. Apoi Britt-Marie le împinge într-un colț, pune un prosop de bucătărie pe post de față de masă și mănâncă singură o pizza pe care i-a pregătit-o Cineva. E o zi foarte ciudată în viața lui Britt-Marie, chiar și luând în considerare faptul că nu avusese decât zile ciudate de când venise în Borg.

Sven ia cina la o altă masă, dar pe urmă beau cafeaua împreună. Nu vorbesc. Doar încearcă să se obișnuiască unul cu prezența celuilalt. Așa cum faci când a trecut prea mult timp de când puteai simți fizic prezența celuilalt fără atingeri.

Karl intră și ia un pachet. Se așază și bea cafea cu bărboșii cu șepci de la masa din colț. Cu toții par să o ignore pe Britt-Marie dinadins, de parcă speră că asta o va face să dispară. Vega intră, cu mingea de fotbal sub braț, murdară pe cât se poate un copil murdări pe drumul între mașina fratelui ei mai mare și ușa unei pizzerii. Omar intră după ea și, când dă cu ochii de mobila de balcon nou-construită a lui Britt-Marie, încearcă imediat să-i vândă niște ulei de impregnat lemnul. Se pare că și ăsta cade din remorcile tirurilor mai des decât s-ar putea crede.

Sven se ridică de la masă, cu chipiul în mână când Britt-Marie se pregătește să iasă la antrenament, dar nu spune nimic. Britt-Marie pleacă repede, ca Sven să n-aibă timp să zică nimic.

•

În fața ușii e mama lui Ben. E îmbrăcată în uniforma de spital și ține ceva în mâini. Pare foarte hotărâtă.

— Bună, Britt-Marie. Nu ne-am cunoscut, sunt mama lui Ben…

— Știu cine sunteți, spune Britt-Marie precaută, de parcă se așteaptă să o împroaște iar cu noroi vreun camion.

— Am vrut doar