E o sticlă de Faxin. Britt-Marie amuțește. Mama lui Ben tușește ușor, încurcată.

— Sper că n-am făcut o prostie. Ben l-a întrebat pe Omar ce-ți place și Omar a zis că asta îți place. Omar ni l-a dat foarte ieftin, o sută de coroane, „preț pentru prieteni” și… da… Eu și Ben voiam să-ți mulțumim pentru tot!

Britt-Marie ține sticla de parcă îi e teamă să nu o scape. Mama lui Ben dă să plece, dar se oprește și izbucnește:

— Britt-Marie, vrem să știi că există și un altfel de Borg decât ăla în care unii stau în pizzerie și beau toată ziua. Suntem și noi pe-aici. Noi, ăștia care nu ne dăm bătuți.

Britt-Marie încuviințează încet. Mama lui Ben a terminat ce avea de zis. Se urcă într-o mașină mică și pleacă. Ben o ia la fugă după mingea de fotbal. Așa că începe antrenamentul. Britt-Marie îi strigă pe fiecare și le bifează numele pe listă. Îi pune pe copii să facă exercițiul cu „Idiotul”, fiindcă asta e pe lista lui Britt-Marie imediat după punctul „Prezența”. Copiii abia dacă se plâng – de fapt, s-a întâmplat o singură dată, când Vega o întreabă pe Britt-Marie dacă n-au exersat destul și Britt-Marie recunoaște că pesemne că da, iar Vega se supără imediat și țipă că, dacă echipa asta e să devină mai bună, n-au ce face cu o antrenoare care-i cocoloșește și îi ia cu binișorul!

Copiii sunt imposibil de înțeles, asta îi e clar lui Britt-Marie. Așa că scrie pe listă că trebuie să-i pună să facă „Idiotul” de mai multe ori. Iar ei fac întocmai cum le zice. Apoi se adună în cerc în jurul lui Britt-Marie și arată de parcă se așteaptă să le spună ceva, așa că Britt-Marie se duce și îl întreabă pe Sami, care stă pe capota mașinii negre, ce ar putea fi.

— Păi s-au încălzit, au alergat, acum vor să joace. Zi-le ceva să prindă vână și aruncă-le mingea.

— Să prindă vână? repetă Britt-Marie.

— Ceva încurajator, o lămurește Sami.

Britt-Marie se gândește îndelung, apoi se întoarce spre copii și spune, cât de încurajator poate:

— Încercați să nu vă murdăriți prea tare!

Sami râde. Copiii o privesc perplecși. Apoi joacă ceva ce ei numesc „Două porți”. Ceea ce o face pe Britt-Marie să-l întrebe pe Sami câte porți sunt, în mod normal, la fotbal. El îi răspunde că două. Britt-Marie nu va primi niciodată un răspuns foarte bun la întrebarea de ce nu-i zice doar „Porți”.

Țestosul, care apără una dintre porți, încasează mai multe goluri decât oricare dintre ei. Șapte sau opt la rând. De fiecare dată se învinețește la față și urlă: „Haide! ÎNTOARCEM ROATA!” Sami râde de fiecare dată. Asta o neliniștește pe Britt-Marie, așa că întreabă:

— De ce face așa?

— A crescut cu un tată care ține cu Liverpool, răspunde Sami, ca și cum asta e o explicație.

Apoi aduce doi „stâlpi de poarta din portbagajul mașinii. Îi dă una dintre dozele cu suc lui Britt-Marie și îi spune:

— Dacă ai un tată care ține cu Liverpool, ți se pare că poți să-ntorci roata oricând. Știi, chestia de după finala Ligii Campionilor.

Britt-Marie bea suc cu înghițituri mic. Direct din doză. Acum chiar că a ajuns dincolo de orice urmă de onoare și decență. Așa că își zice că nu mai contează dacă se apucă și să spună verde în față ce gândește:

— Nu vreau să fiu rea, Sami, fiindcă ai un sertar cu tacâmuri foarte frumos aranjat. Dar, în general, tot ce zici mi se pare de-a dreptul de neînțeles!

Sami izbucnește în râs. Mai bea un pic de stâlp de poartă și spune:

— Și mie la fel ce zici tu, Britt-Marie. Și mie la fel!

Apoi îi povestește despre un meci de fotbal, în urmă cu aproape un deceniu, când Vega și Omar de-abia învățaseră să facă la oliță, dar mergeau deja cu el și cu Psiho la pizzerie. Liverpool s-a întâlnit cu Milan în finala Ligii Campionilor. La care Britt-Marie îl întreabă dacă este o competiție și Sami îi răspunde că este o cupă și Britt-Marie întreabă ce este o cupă, iar Sami răspunde că este un fel de competiție, la care Britt-Marie îi atrage atenția că putea spune așa de la bun început, în loc să-și dea aere.

La care Sami trage foarte adânc aer în piept. Nu oftează, nu. Apoi îi povestește cum Milan conducea cu trei la zero la pauză și cum nicio echipă, din nicio finală, din nicio competiție, de când se uită Sami la fotbal, n-a fost mai nimicită și mai umilită decât Liverpool în acea repriză. Însă, în vestiar, unul dintre jucătorii din echipă, vânăt la față, urla ca un nebun încurajându-și echipa să nu se dea bătută, pentru că refuza să accepte să trăiască într-o lume în care să nu fie în stare să întoarcă roata la ananghie. În a doua repriză, a reușit să reducă diferența la trei la unu și, cu brațele întinse ca aripile unui avion, a făcut turul terenului. Când scorul a ajuns trei la doi, jucătorul era în al nouălea cer. Căci atunci au văzut, și el, și toți coechipierii lui, că se pornise o avalanșă. Că aveau să întoarcă roata și nimic nu-i mai putea opri. Nici cu ziduri, șanțuri de apărare sau zece mii de cai sălbatici nu i-ai mai fi putut opri.

— Au egalat, trei la trei, s-a lăsat cu prelungiri și au câștigat la penalty-uri. Așa că, dacă ai un tată care ține cu Liverpool n-ai cum să nu crezi că poți să-ntorci roata oricând.

Se uită la Vega și la Omar și zâmbește.

— Sau poate crezi asta și dacă ai un frate mai mare care ține cu Liverpool.

Britt-Marie mai bea și ea un pic din stâlpul porții.

— Sună aproape poetic când spui așa.

Sami zâmbește larg.

— Fotbalul e poezie pentru mine, să știi. M-am