Britt-Marie n-are habar ce înseamnă asta, dar nu întreabă pentru că se gândește că totul are o limită și când vine vorba despre anecdote, fie ele și poetice.

— Tatăl lui Țestosul vine să-l vadă jucând? întreabă ea.

— Uite-l, răspunde Sami, arătând spre pizzerie.

În ușa pizzeriei e Karl. Bea cafea. Poartă o șapcă roșie. Pare aproape fericit.

O zi foarte ciudată pentru Britt-Marie. Un joc ciudat.

•

Sven o așteaptă în pizzerie după antrenament. Se oferă să o conducă acasă, dar Britt-Marie insistă că nu e nevoie. Atunci o întreabă dacă poate să-i ducă mobilierul de balcon acasă și, în cele din urmă, Britt-Marie acceptă. Sven pune mobilele în portbagaj și e gata să se urce pe scaunul șoferului, când Britt-Marie închide ochii, își adună tot curajul de care e în stare și reușește să spună:

— Iau cina la ora șase.

— Pardon? se miră Sven, ițindu-și capul deasupra caroseriei.

Britt-Marie își înfige stingherită călcâiele în țărână.

— N-am nevoie de față de masă albă. Dar vreau tacâmuri și vreau să luăm cina la șase.

— Mâine? izbucnește el efervescent.

Ursuză, Britt-Marie dă din cap că da. Își scoate lista din geantă.

Când mașina poliției dispare în capătul străzii, Vega, Omar și Sami o strigă din cealaltă parte a parcării. Sami rânjește. Vega șutează mingea peste pietriș și băltoace. Se oprește la un metru de ea. Britt-Marie își pune lista în geantă, ținând baierele atât de strâns, încât i se albesc încheieturile degetelor. Așa cum faci când ai așteptat o viață să începi să trăiești.

•

Face câțiva pași mărunți înainte și șutează mingea cu toată forța.

•

Pentru că nu mai știe cum să se împotrivească.

A doua zi e una dintre cele mai rele zile din viața lui Britt-Marie. S-a ales cu un cucui și două degete rupte. Sau cel puțin asta îi spune mama lui Ben, iar mama lui Ben e asistentă medicală, așa că Britt-Marie presupune că e în măsură să decidă asemenea lucruri. Stau amândouă pe un mic pat de spital, în spatele unei perdele verzi, la spitalul din oraș. Britt-Marie are un plasture pe frunte, mâna bandajată și face tot posibilul să nu plângă. Mama lui Ben îi ține încheietura, dar nu o întreabă ce s-a întâmplat. Britt-Marie îi e recunoscătoare pentru asta, pentru că preferă să nu știe nimeni ce s-a întâmplat.

•

Dar lucrurile s-au petrecut cam așa:

Britt-Marie a dormit neîntoarsă toată noaptea dinainte, pentru prima oară de când s-a mutat în Borg. A dormit somnul lipsit de vise al copiilor mici și s-a trezit plină de entuziasm. O nouă zi! Desigur, asta ar fi trebuit să-i dea pe loc de gândit, că n-are cum să fie de bun augur să te trezești entuziast așa, aiurea. Dar acum e prea târziu. Acum e la spital, cu un cucui pe frunte și degetele rupte, ca o infractoare care s-a rănit în toiul vreunui mișmaș. Asta o să creadă lumea, Britt-Marie e convinsă. Că știe ea cum bârfește lumea! Așa că nu mai contează ce s-a întâmplat de fapt.

Dar ceea ce s-a întâmplat a fost că s-a trezit plină de entuziasm și s-a apucat pe dată să deretice prin bucătăria lui Bancă. Nu pentru că era nevoie, ci pentru că Bancă nu era acasă și, din întâmplare, bucătăria era acolo când Britt-Marie a coborât de la etaj. Britt-Marie pur și simplu n-a întâlnit niciodată o bucătărie pe care să nu vrea să o curețe. După aceea, a luat-o pe jos spre baza de agrement. A făcut și acolo curățenie din podea până în tavan. A îndreptat frumos ramele tuturor fotografiilor, chiar și pe ale acelora cu mingi de fotbal. A zăbovit în fața uneia dintre ele, oglindindu-se în geamul ramei și frecându-și gânditoare dunga albă de pe inelar. Oamenii care n-au purtat verighetă aproape o viață întreagă nu înțeleg cum arată urma aceea pe deget și nici oamenii care poartă verighetă, dar care au obiceiul să și-o scoată din când în când nu înțeleg. Britt-Marie știe că unii își scot verigheta – când spală vase, de pildă –, dar Britt-Marie nu și-a scos verigheta niciodată până în ziua în care și-a scos-o definitiv. Urma albă e permanentă, ca și cum pielea ei avea o altă culoare când s-a căsătorit. Ca și cum, dedesubt, asta e tot ce a rămas din ea dacă râcâi la o parte tot ce a devenit.

Cu gândul ăsta în minte, Britt-Marie s-a dus la pizzerie și a trezit-o pe Cineva. Au băut cafea și Britt-Marie a întrebat-o amabilă dacă vindea cumva și vederi. Vindea. Erau nemaipomenit de vechi și scria „Bine ați venit în Borg!” pe ele. Cineva i-a explicat că din cauza urării aceleia de pe ele știe că sunt foarte vechi, că „nimeni n-a zis de mult asta aici decât… cum se zice? Sarcastic!”

Britt-Marie i-a scris o vedere lui Kent. Mesajul a fost foarte scurt: „Bună, Britt-Marie îți scrie. Îmi pare rău pentru tot răul pe care ți l-am făcut. Sper că ești bine. Sper că ai cămăși curate. Aparatul tău de ras e în al treilea sertar din baie. Dacă trebuie să ieși pe balcon să ștergi geamurile, trebuie să răsucești puțin mânerul, să-l tragi spre tine și să împingi oleacă ușa. E Faxin în dulap”. Voia să-i scrie cât de mult îi lipsește. Nu i-a scris. N-a vrut să deranjeze.

— Pot să mai deranjez cu o întrebare? Care e drumul spre cea mai apropiată cutie poștală? a întrebat-o apoi pe Cineva.

— Aici, a răspuns Cineva, arătându-i palma.

Britt-Marie s-a arătat pe loc foarte sceptică în ceea ce privește eficiența acestui serviciu de livrare, dar Cineva a asigurat-o că poșta ei era „cel mai al dracu’ rapid din oraș”. Despre care oraș anume era vorba, Britt-Marie nu știe.

Apoi, cele două femei au discutat despre tricoul galben cu textul „Bancă” pe spate, atârnat pe peretele pizzeriei, pentru că Britt-Marie nu se putea abține să se uite într-acolo. Parcă era cheia unui mister. Cineva i-a explicat pedagogic lui