Britt-Marie că Bancă nu știa că au pus tricoul acolo și că, dacă ar afla, probabil că s-ar supăra atât de tare, încât „cur plin de toată… cum se zice? Plantație cu lămâi!”

— De ce? a întrebat Britt-Marie.

— Bancă urăște fotbal, știi? Cum se zice… nimeni nu place amintiri de vreme bună când vreme rea, știi? a zis Cineva.

— Trăiam cu impresia că tu și Bancă sunteți prietene bune, a spus Britt-Marie.

— Suntem! Eram! Cea mai bună prietenă înainte, știi… Înainte de problemă la ochi. Înainte să plece din Borg, a zis Cineva.

— Și nu vorbiți niciodată despre fotbal?

Cineva a râs atunci uscat.

— Înainte, Bancă iubea fotbal, știi? Mai mult decât viață. Apoi a pățit asta cu ochi, știi. Ochi luat fotbal de la ea, acum urăște fotbal. Înțelegi? Așa e viață, nu? Iubire, ură, una sau alta. Apoi a plecat. Departe, departe, da? Tata lui Bancă foarte diferit de Bancă, știi? Fără fotbal, nu mai era nimic să… cum se zice? De discutat! Apoi tata mort. Bancă a venit aici să-l îngroape și să vândă casă, știi? Ea și eu acum mai mult… cum se zice? Tovarăși de băutură! Acum… cum se zice? Vorbim mai puțin. Bem mai mult.

— Ha. Dacă-mi permiți să întreb, unde s-a dus după ce a plecat din Borg? a întrebat Britt-Marie.

— Eh, aici, acolo, dacă lămâie în cur, nu să stai pe loc, știi? a râs Cineva.

Britt-Marie nu a râs. Cineva și-a dres vocea și a continuat:

— Londra, Lisabona, Paris. Am primit vedere! Am undeva, da. Bancă și câine, în jurul lumii. Uneori cred că plecat de supărare. Alteori zic că plecat fiindcă ochi tot mai rău, știi? Poate vrea vede lumea înainte să oarbă de tot, știi?

Cineva a scos apoi cartea poștală de la Paris. Britt-Marie ar fi vrut să o țină în mâini, dar s-a abținut să i-o ceară. A încercat să-și abată gândurile și să-i distragă atenția și lui Cineva, arătând spre perete.

— De ce e galben tricoul? Credeam că tricourile de fotbal din Borg sunt albe, a întrebat-o ea pe Cineva.

— Echipă națională, a răspuns Cineva.

— Ha! E ceva special? întrebă Britt-Marie.

— E… echipă națională! i-a răspuns Cineva, ca și cum întrebarea ar fi de neînțeles.

— Greu de ajuns acolo? a întrebat Britt-Marie.

— Echipă națională, na! i-a răspuns Cineva, ca și cum întrebarea ar fi fost foarte proastă.

Britt-Marie s-a enervat, așa că n-a mai continuat. În schimb, spre propria-i groază, s-a trezit întrebând:

— Cum s-a întâmplat? Cum și-a pierdut Bancă văzul?

Nu că Britt-Marie ar fi una care să se bage unde nu-i fierbe oala, firește, totuși… Dar s-a trezit plină de entuziasm în dimineața aceea și se pare că atunci orice se poate întâmpla. Rațiunea a țipat la ea să tacă, dar era deja prea târziu.

— Boală. Porcărie mare! Venit… cum se zice? Pe furiș! Mulți ani. Ca și criză financiară, i-a explicat Cineva lui Britt-Marie, fluturând din mâini, dintr-un motiv sau altul.

— Ha, a zis Britt-Marie.

Sprâncenele lui Cineva s-au îndreptat apoi din nou spre tricou.

— Știi, Britt-Marie, oamenii zic: Bancă bună la fotbal, DEȘI problemă cu ochi, da? Eu zic: Bancă bună PENTRU CĂ problemă cu ochi. Înțelegi? Bancă luptat mai mult ca toți. Așa ajuns cea mai bună. Bancă… cum se zice? Motivată! Înțelegi?

Britt-Marie nu era tocmai sigură că a înțeles. A vrut să profite de ocazie să o întrebe pe Cineva cum a ajuns în scaun cu rotile, dar atunci rațiunea a pus piciorul în prag și i-a zis lui Britt-Marie că nu se cade. Conversația lâncezea. Atunci Cineva și-a rulat scaunul înainte și înapoi și a zis:

— Căzut din barcă. Când mică, știi? Dacă vrei știi, i-a explicat ea binevoitoare.

— În niciun caz nu mă întrebam! a insistat Britt-Marie.

Cineva a zâmbit larg.

— Știu, Britt. Știu. Tu ești om fără prejudecăți. Tu știi că și eu sunt om, nu? Om în scaun cu rotile. Nu scaun cu rotile cu om în el, da?

A bătut-o prietenește pe Britt-Marie pe braț și a adăugat:

— De-asta place de tine, Britt. Și tu ești om!

Britt-Marie a vrut să spună că și ei îi place de Cineva, dar a fost rațională. Așa că au încheiat discuția. Britt-Marie a cumpărat un Snickers pentru șobolan și a vrut să știe „dacă la pizzerie se comercializează cumva și buchete de flori”.

— Flori? Pentru cine? a întrebat-o Cineva.

— Pentru Bancă. Mi se pare nepoliticos că închiriez o cameră acolo de atâtea zile fără ca măcar să-i ofer o floare drept mulțumire. Așa e cutuma! o informează Britt-Marie.

— Nu, rahat, nu vând flori. Da’ lui Bancă place bere! Ia bere, da? i-a sugerat Cineva.

Lui Britt-Marie nu i s-a părut deloc civilizat, dar a ajuns la concluzia că berea ar putea fi pentru un om întocmai precum florile, dacă îți place berea. Așa că a rugat-o pe Cineva să caute celofan, dar n-a reușit să găsească, însă, după câteva minute, Omar a apărut în prag și a strigat:

— Vă trebuie celofan? Am eu! Preț pentru prieteni!

Se pare că așa faci rost de orice în Borg.

Cu celofanul cumpărat la un preț pe care în niciun caz nu l-ar putea califica drept „pentru prieteni” Britt-Marie a împachetat frumos o bere ca într-un buchet, cu o mică fundă sus și tot dichisul. Apoi s-a dus la baza de agrement, a lăsat ușa întredeschisă și a așezat farfuria cu Snickers pe prag. Lângă farfurie a lăsat un bilet scris îngrijit, cu pixul: „Sunt la o întâlnire. Sau lipeală. Sau cum i-o zice în ziua de azi. Nu e nevoie să strângi după ce ai servit cina, mă ocup eu, nu-i niciun deranj”. Voia să scrie că speră ca șobolanul să găsească pe altcineva cu care să ia cina, fiindcă se gândea că șobolanul nu merită să mănânce singur. Fiindcă singurătatea e o pierdere de vreme și pentru șobolani, și pentru oameni. Dar rațiunea i-a poruncit să nu se amestece în alegerile șobolanului legate de relații sociale, așa că n-a mai scris nimic despre asta.

A stins luminile și a