așteptat amurgul, căci, la acea vreme din an, amurgul sosește cu mult înainte de cină în Borg. După ce s-a asigurat că nu o vede nimeni, s-a dus repede la stația de lângă șoseaua care pleacă din Borg în două direcții și s-a suit într-un autobuz. S-a simțit ca și cum pornise într-o aventură. Liberă. Desigur, nu suficient de liberă cât să nu o îngrozească starea scaunului, firește, așa că a întins frumos patru șervețele albe, înainte să se așeze. Că totul are o limită, chiar și în aventură!

În orice caz, era o experiență absolut nouă să meargă singură cu autobuzul.

•

Tot drumul și-a frecat gânditoare dunga albă de pe inelar. Solariul de lângă bancomatul din oraș era pustiu. Britt-Marie a urmat instrucțiunile de pe o mașinărie care i-a zis să introducă monedele. Scurta relație a lui Britt-Marie cu mașinăria era cât pe ce să o ia razna din start, deoarece mașinăria a susținut că n-a primit niciun ban, deși Britt-Marie în mod cert a băgat banii prin fanta specială. Dar, când Britt-Marie a ridicat amenințătoare geanta spre ea, mașinăria s-a răzgândit, afișajul a clipit un pic, apoi vreo jumătate de duzină de lămpi fluorescente mari s-au aprins într-un pat de plastic tare aflat pe podea.

Britt-Marie nu e, în niciun caz, vreo cunoscătoare când vine vorba despre solarii, trebuie să recunoască, așa că nu îi erau deloc familiare nici măcar funcțiile de bază. A crezut că va sta pe un scaun lângă patul fluorescent, va pune mâna sub lămpi și va închide cu grijă capacul deasupra. Nu știa câtă vreme era necesar să-și bronzeze mâna ca să dispară dunga albă, dar s-a gândit că n-avea de ce să fie mai complicat decât să gătești un somon la cuptor. Așa că pur și simplu avea de gând să scoată din când în când mâna de sub lămpi, ca să vadă dacă e gata.

•

Poate că zumzetul mașinăriei a fost de vină. Sau căldura. Totul era, de fapt, de-a dreptul adormitor acolo înăuntru, mai ales dacă ai umblat entuziasmat de colo colo toată ziua. Oricine ar fi fost obosit. Da, Britt-Marie a adormit. Asta s-a întâmplat. Bărbia i-a căzut în piept, cum se întâmplă când adoarme omul pe-un scaun, și Britt-Marie s-a lovit nemilos cu fruntea de capacul solariului, care i-a strivit mâna dedesubt. Britt-Marie a căzut de pe scaun, pierzându-și cunoștința și acum e la spital. Cu un cucui și două degete rupte.

Lângă ea, mama lui Ben o mângâie blând pe braț. Personalul de la curățenie al solariului o găsise. Ceea ce o enervează la culme pe Britt-Marie, pentru că știe cum vorbește personalul de la curățenie la ședințele lor.

— Nu fi supărată, i se poate întâmpla oricui! o consolează în șoaptă mama lui Ben.

— Nu, nu oricui, răspunde Britt-Marie și vocea îi sună spart.

Se dă jos de pe pat.

Mama lui Ben întinde mâna, dar Britt-Marie se ferește. Mama lui Ben se ridică și, strângând din buze, spune cu hotărâre:

— Sunt destui în Borg care se dau bătuți, Britt-Marie. Nu fi unul dintre ei, te rog!

Poate că Britt-Marie ar vrea să răspundă, dar umilința și rațiunea o fac să se ridice și să iasă pe ușă. Copiii din echipa de fotbal sunt în sala de așteptare. Distrusă, Britt-Marie le evită privirea. Rușinea asta e un sentiment nou pentru ea – să speri ceva și să fii trântit la pământ. Britt-Marie nu e obișnuită să spere. Nu știe ce se face când speranțele ți se năruie. Așa că trece pe lângă copii, dorindu-și sincer să nu fi fost acolo.

Sven o așteaptă cu chipiul în mâini. Are un mic coș de răchită la picioare, cu baghete în el.

— Mmm, ăă, m-am gândit… că nu vrei să mergi la restaurant acum… după toate astea și am pregătit un picnic. Dar poate vrei să mergi acasă, desigur.

Britt-Marie închide ochii și își ascunde mâna bandajată la spate. Sven se uită în coș.

— Baghetele le-am cumpărat, dar coșul l-am împletit eu. La un curs…

Britt-Marie își mușcă obrajii. Nu știe dacă Sven și copiii înțeleg de ce era la solariu. Ce anume încerca să bronzeze. Nu e gata să riște să o întrebe vreunul dintre ei. S-a făcut de râs destul. Șoptește:

— Te rog, Sven, vreau doar să mă întorc acasă.

Așa că Sven o duce acasă la Bancă, chiar dacă Britt-Marie ar fi preferat să meargă singură. Ar fi preferat să n-o vadă așa niciodată. Își ascunde mâna sub paravanul din bambus și își dorește să poată merge acasă. La casa ei adevărată. La viața ei adevărată. Și acolo să rămână. Britt-Marie nu se simte pregătită pentru entuziasm.

•

Sven încearcă să-i spună ceva când se opresc, dar Britt-Marie se dă jos înainte ca el să apuce. Rămâne lângă mașină, cu chipiul în mâini, în timp ce Britt-Marie închide portiera și rămâne nemișcată de partea cealaltă a mașinii. Își ține respirația până când Sven pleacă.

Face curățenie în casa lui Bancă, din podea până în tavan. Mănâncă supă la cină, singură. Apoi urcă încet scările, ia un prosop și se așază pe marginea patului.

22.

Bancă vine acasă spectaculos de beată, cândva între miezul nopții și răsărit. Ține în mână o cutie de la pizzeria lui Cineva și cântă. Nu sunt cântece civilizate, cu siguranță nu sunt, nu. Ar roși și marinarii, Britt-Marie e sigură. Stă pe balcon. Câinele ridică privirea spre ea, de parcă ar vrea să dea resemnat din umeri, în timp ce Bancă înjură bălmăjit, încercând să nimerească yala. Britt-Marie îl înțelege perfect.

•

Prima bufnitură de la parter e rama unei fotografii dărâmate de bastonul lui Bancă. A doua e urmată imediat de zgomotul a zeci de cioburi, când sticla care acoperă fotografia cu fata în tricou galben de fotbal și tatăl ei se izbește de podea. Bufniturile continuă metodic preț de aproape o oră. Bancă zdrobește amintirile una câte una – nu furioasă, nu violentă, ci cu simplitatea tristeții – până când nu mai rămâne nimic, decât pereți reci și goi