În cele din urmă, izbiturile încetează. Britt-Marie rămâne pe balcon până când își dă seama că Bancă trebuie să se fi lăsat păgubașă și să fi adormit. La scurt timp după aceea, aude pași moi pe scară. Ușa se deschide cu un scârțâit și ceva înțepăcios îi atinge vârfurile degetelor. Câinele se întinde lângă ea în pat, suficient de departe cât să nu fie intrusiv, dar și de aproape, cât să se simtă unul pe celălalt. Apoi totul se cufundă în tăcere până se face dimineață în Borg. În fine, în măsura în care se face vreodată dimineață în Borg…

Când Britt-Marie și câinele își fac curaj și coboară la parter, o găsesc pe Bancă pe podeaua din hol, sprijinită de un perete. Miroase a băutură. Britt-Marie nu-și dă seama dacă femeia doarme și simte că în niciun caz nu s-ar cuveni să-i scoată ochelarii de soare și să o întrebe. Așa că ia mătura și se apucă să adune cioburile. Pune frumos fotografiile una peste alta. Așază ramele într-un colț. Îi servește câinelui micul dejun.

Bancă e tot nemișcată când Britt-Marie se îmbracă să plece și își pune lista în geantă. Britt-Marie își ia inima în dinți, pune berea lângă ea și spune:

— Un cadou pentru tine. Aș insista să nu o bei astăzi, cu siguranță ai băut ieri suficientă bere și dacă vrei să miroși din nou ca o persoană civilizată, îți recomand o baie cu bicarbonat și esență de vanilie. Nu că ar fi treaba mea… o informează ea pe Bancă.

Cum Bancă nici nu se mișcă, nici nu răspunde, Britt-Marie adaugă:

— Ha. În orice caz, eu am împachetat-o în celofan. Acum dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că ar putea părea nepoliticos, date fiind circumstanțele, dar vreau să te asigur că a fost doar cu intenții bune. Nu voiam decât să arate frumos.

Bancă e complet imobilă, așa că Britt-Marie e nevoită să se aplece să vadă dacă mai respiră. Cum răsuflarea femeii aproape că-i dezlipește retina, trage concluzia că Bancă e cât se poate de în viață. Britt-Marie clipește des, se ridică și se aude spunând din senin:

— Bănuiesc că nu ești genul acela de persoană care ține cu Liverpool. Am fost informată că persoanele care au un tată care ține cu Liverpool nu se dau niciodată bătute.

Nu știe nici ea de ce spune asta. N-are niciun sens. Dar, ca să fie sigură că nu e rost de vreo neînțelegere, adaugă:

— Sau un frate mai mare. Am înțeles că în unele cazuri e suficient să ai un frate mai mare care ține cu Liverpool.

E gata să iasă și să închidă ușa după ea, când aude:

— Tata ținea cu Tottenham.

Britt-Marie hotărăște să nu se amestece în ce mai înseamnă și asta.

*

Cineva e în bucătăria pizzeriei și miroase întocmai ca Bancă, dar e într-o dispoziție ceva mai bună. Vede că Britt-Marie are o mână bandajată, dar nu spune nimic. În schimb, îi dă lui Britt-Marie o hârtie lăsată pentru ea de o persoană „de la oraș”.

— Ceva despre cupă. Scrie „pentru antrenor”.

— Ha! zice Britt-Marie.

Citește hârtia fără să înțeleagă nimic în afară de „înscriere” și „licență”. Britt-Marie nu are timp să stea să citească pe îndelete, așa că pune documentul în geantă și le servește cafea bărboșilor cu șepci. Bărbații citesc ziarele. Nu le cere suplimentul de cuvinte încrucișate și nici ei nu i-l oferă. Karl vine să ia un pachet și bea și el cafea. După ce termină, își duce ceașca pe tejghea, o salută scurt pe Britt-Marie fără să se uite spre ea și mormăie un „Mulțumesc, bun!”

Rațiunea o împiedică pe Britt-Marie să întrebe ce e cu toate pachetele pe care le primește întruna cu poșta. Mai bine așa, cine știe ce o fi în coletele acelea – poate omul construiește o bombă. Karl pare un tip taciturn, dar aproape întotdeauna vecinii descriu fix genul ăsta de persoană când se dovedește că poliția a prins pe careva asamblând bombe în bloc. Autorilor de cuvinte încrucișate le plac bombele, așa că Britt-Marie știe.

Sami și Psiho apar după prânz. Psiho zăbovește la ușă, cu o privire care nu prevestește nimic bun, uitându-se de jur-împrejurul pizzeriei de parcă a pierdut ceva. Pe Britt-Marie o indispune teribil căutătura lui și probabil se vede, căci Sami o privește liniștitor și îi spune lui Psiho:

— Nu te duci tu să vezi dacă mi-am uitat telefonul în mașină?

— De ce? întreabă Psiho.

— Fiindcă te rog eu, futu-i! îl roagă Sami.

Psiho își strânge buzele, ca și cum ar scuipa, fără să scuipe. Ușa clincăne veselă în urma lui. Sami se întoarce spre Britt-Marie și zice:

— Și? Ai câștigat?

Britt-Marie îl privește nedumerită. Sami zâmbește cu subînțeles și arată spre degetele ei bandajate:

— Zici că te-ai bătut. Cealaltă tanti cum arată?

— Țin să menționez că a fost un accident, protestează Britt-Marie, fără să arate că ar dori să intre în detalii.

— OK, antrenoareo, OK! râde Sami, prefăcându-se că boxează.

Britt-Marie mătură frenetic cu palma firimituri invizibile de pe fustă. Sami scoate trei tricouri de fotbal dintr-o pungă și le pune pe tejghea.

— Sunt ale lui Omar, Dino și Vega. Le-am spălat de mai multe ori, dar unele pete nu ies nici de-ale dracu’, orice-aș face!

— Ai încercat cu bicarbonat? întreabă Britt-Marie imediat.

— Merge? întreabă Sami.

Britt-Marie se entuziasmează atât de tare, încât e nevoită să se țină de casa de marcat.

— Eu… e… Pot să scot eu petele. Nicio problemă!

Sami încuviințează recunoscător.

— Mulțumesc, antrenoareo! Chiar te rog, zi-mi cum se face, am nevoie. Petele de pe hainele mucoșilor ăstora sunt ceva… Zici că trăiesc în copaci, pe cuvânt!

Britt-Marie așteaptă până când Sami pleacă cu Psiho cu tot, abia apoi se duce la baza de agrement. Scoate petele de pe tricouri cu bicarbonat. Spală și prosoapele, și șorțul lui Cineva, deși Cineva a insistat că nu e nevoie. Nu