la trupele de elită, ştii cum se sinucide unul de la trupele astea ale dumitale? Bărbatul rîde: Sare de la profilul militar care i s-a stabilit la recrutare la coeficientul lui de inteligenţă? A, bravo, Dovală e încîntat, îmi iei pîinea de la gură.

— Pe scurt, ajungem la cort, şi plutonierul stă deoparte, mă lasă în intimitatea mea, adicătelea. Eu îndes în rucsac tot ce mi-a împachetat tata. În general, dacă încă nu v-aţi prins, eram copilu’ lui mama, dar soldatu’ lui tata, şi taică-meu mă echipase la fix, aşa că aveam tot ce-i trebuie unui soldat dintr-un comando atunci cînd pleacă în misiunea Entebbe. Şi ea, mama, voia şi ea să ajute, şi ea, după cum se ştie, avea mare experienţă în materie de lagăre, dar cînd auzea la radio cîntîndu-se „în tabără prinde bine să fii“, ea se gîndea la Birkenau. Pe scurt – cînd cei doi au terminat cu împachetatul, aveam asupra mea echipament pentru orice eventualitate de desfăşurare a evenimentelor pe plan regional şi mondial, inclusiv o micoză de la ciocnirea cu un asteroid.

Se opreşte, zîmbeşte cine ştie cărei amintiri care răsare în el, poate imaginea tatălui şi a mamei lui cînd îi împachetau lucrurile. Se bate uşurel pe coapsă şi rîde, rîde! Un rîs obişnuit, dinăuntru, nu rîsul lui profesional. Nu chicotitul veninos, nu rînjetul hazului de propriul necaz. Un rîs omenesc simplu, şi în sală sînt unii care imediat rîd împreună cu el, şi eu, cum nu, numai să mă bălăcesc împreună cu el într-o clipă de tandreţe faţă de sine însuşi.

— Nu, ar fi trebuit să-i vedeţi, pe ea şi pe taică-meu, în spectacolul împachetatului. Un număr de stand-up dintre cele mai reuşite. Ţi-ai fi spus, cine-s ăştia doi zănatici şi cine-i nemernicul care i-a inventat. Şi de ce dracu’ cineva cu un cap atît de trăsnit nu lucrează pentru mine? Şi atunci te gîndeşti, fuck! Păi, el chiar lucrează pentru mine! Ascultaţi cum merge treaba asta: taică-meu vine, se duce, aleargă, se-ntoarce, avea nişte mişcări – ştiţi musculiţele alea care zboară numai în linie dreaptă? Tzzz! Tzzz! De fiecare dată vine din odaia lor, mai aduce cîte ceva, pune lucrul în rucsac, îl aranjează, tac-tac, aleargă să mai aducă ceva, un prosop, o lanternă, o cutie de tablă, tzzz!, prăjiturele, tzzz!, cuburi de supă, alifie contra arsurilor, şepcuţe, Ventolin – aparatul contra astmului, talc, şosete, îndeasă totul înăuntru, potriveşte lucrurile în aşa fel, încît rucsacul să capete formă pătrată, e grăbit, e exact, nici nu mă vede, eu nu exist acum, acum e doar el în luptă cu rucsacul, război mondial, pastă de dinţi, pomadă contra ţînţarilor, un plastic special de pus pe nas să nu se cojească, tzzz!, se duce, se-ntoarce, ochii i se-apropie şi mai mult unul de celălalt…

— Altul ca el nu mai e, nu mai e. În chestiile astea, să organizeze, să programeze, să vegheze asupra mea, era specialist, ăsta era elementul lui. În general, vă daţi seama ce tensiune produce faptul că la vîrsta de trei ani tatăl tău te obligă să mergi la grădiniţă în fiecare zi pe alt traseu, ca să inducă în eroare eventuali atentatori?

Rîsete în sală.

— Nu, serios vorbind, cînd eram în clasa întîia, tipul stătea la intrarea în clasă şi descosea copiii: Ăsta e ghiozdanul tău? Ţi l-ai făcut singur? Ţi-a dat cineva ceva să transmiţi cuiva?

Publicul rîde foarte tare.

— Şi deodată maică-mea vine din odaie cu un palton mare, de stofă, care mirosea a naftalină, habar n-am al cui era. Pentru ce palton, mamă? Pentru c-a auzit că-n deşert, noaptea, e frig. Atunci el i-l ia din mîini, aşa, cu delicateţe: Ei, Surală, jetzt iz zimăr, du nar sitz un kik, adicătelea „Acum e vară, şezi numai şi te uită“. Nici pomeneală de şezut şi de privit. Un minut mai tîrziu ea apare cu nişte cizme. De ce? Uite-aşa! Pentru că un om care-a umblat cinzeci de kilometri desculţ prin zăpadă nu pleacă la drum fără cizme – şi el îşi agită spre noi cizmele lui ridicole – să-nţelegeţi bine, femeia asta în viaţa ei n-a văzut cum arată deşertul. Din clipa în care-a venit în ţară a ieşit din casă numai la lucru şi înapoi, avea un traseu fix cum are cucul din ceas, în afară de episodul în care o jucase la Ierusalim pe Goldilocks şi cei trei urşi în castelele din Rahavia, dar ăsta era un episod de-acum uitat. Şi-ntotdeauna umbla cu capul plecat şi cu basmaua pe faţă, pentru ca, Doamne fereşte, să n-o vadă cineva, şi repede-repede, prelingîndu-se pe lîngă ziduri şi pe lîngă garduri, ca să n-o toarne cineva lui Dumnezeu că există.

Se opreşte să-şi umezească gîtlejul. După aceea îşi şterge ochelarii cu poalele cămăşii, îşi fură cîteva clipe de odihnă. Comanda mea de tapas soseşte în sfîrşit. Observ că am comandat mult prea mult, o cantitate suficientă pentru doi. Mă fac că nu văd privirile îndreptate asupra mea. Ştiu prea bine că nu e momentul potrivit pentru un asemenea ospăţ, dar trebuie să mă fortific puţin, mă îndop cu empanadas de chefal, ceviche şi ciuperci murate. Vasăzică iarăşi am ales mai cu seamă felurile de mîncare care-i plăceau ei, pe cînd mie ele fără doar şi poate o să-mi provoace arsuri, iar ea rîde şi spune că dacă nu există alternativă, atunci şi ăsta e un fel de întîlnire, iar eu înfulec şi mă acresc tot, nu-mi ajunge, o înştiinţez cu gura plină, nu-mi ajunge jocul ăsta de-a mi se pare că, pe care-l joc cu tine, ping-pong-ul ăsta de unul singur, şi pe deasupra şi faptul că eu trebuie să fiu aici singur faţă în faţă cu povestea lui. Tu