dualismul mă interesa, ci faptul că, atît în samkhya cît şi în yoga, omul, universul şi viaţa nu sînt iluzorii. Viaţa e reală, lumea e reală. Şi lumea poate fi cucerită, viaţa poate fi stăpînită. Mai mult încă, în tantrism, de pildă, viaţa oamenilor poate fi transfigurată prin ritualuri, efectuate în urma unei îndelungate pregătiri yoga. E vorba de o transmutare a activităţii fiziologice: de pildă, a activităţii sexuale. În unirea rituală, dragostea nu mai este un act erotic, un act numai sexual, ea devine un fel de sacrament; la fel cum, în experienţa tan-trică a bea vin nu înseamnă a bea o băutură alcoolică, ci a participa la un sacrament... Am descoperit deci această dimensiune destul de necunoscută orientaliştilor, am descoperit că India a cunoscut anumite tehnici psiho-fiziologice datorită cărora omul poate să se bucure de viaţă şi să o stăpînească în acelaşi timp. Viaţa poate fi transfigurată printr-o experienţă sacramentală. Acesta este primul punct. — „Viaţă transfigurată“ e ceea ce numiţi altundeva „existenţa sanctificată“? — Da, în ultimă instanţă, e acelaşi lucru. Important e să se vadă că, prin această tehnică, dar şi pe alte căi şi metode, există putinţa de a resanctifica viaţa, de a resanctifica natura ... A doua descoperire, al doilea învăţămînt, este sensul simbolului. în România, nu mă simţeam deloc atras de viaţa religioasă, bisericile mi se păreau ticsiste de icoane. Aceste icoane nu le consideram, bineînţeles, ca pe nişte idoli, dar în sfîrşit... Dar iată, în India, mi s-a în-tîmplat să trăiesc într-un sat din Bengal, şi am văzut femei şi fete atingînd şi decorînd un 1 i n g a m, un simbol falic, mai precis, un falus de piatră, exact imitat din punct de vedere anatomic; şi bineînţeles, femeile măritate, cel puţin, nu puteau să nu îi cunoască natura şi funcţia fiziologică. Am înţeles deci posibilitatea de a „vedea“ în lingam simbolul. Lingă m-ul era misterul vieţii, al creativităţii, al fertilităţii care se manifestă la toate nivelele cosmice. Această epifanie a vieţii era Çiva, şi nu era membrul pe care îl cunoaştem. Atunci această posibilitate de înduioşare religioasă prin imagine şi simbol, mi-a dezvăluit o lume întreagă de valori spirituale. Mi-am spus: e sigur că privind o icoană, credinciosul nu percepe numai figura unei femei cu un prunc în braţe, ci o vede pe Fecioara Măria, deci pe Mama lui Dumnezeu, pe Sofia... Vă închipuiţi ce însemnătate a avut pentru mine, în formarea mea ca istoric al religiilor, această descoperire a importanţei simbolismului religios în culturile tradiţionale. In ceea ce priveşte a treia descoperire, am putea să o numim „descoperirea omului neolitic“. Cu puţin timp înaintea plecării mele, am avut norocul să petrec cîteva săptă-mîni în India centrală — era cu ocazia ... unei vînători de crocodili — printre aborigenii aşa-numiţi santali, care erau prearieni. Am fost impresionat văzînd că India are rădăcini profunde, nu numai în moştenirea ariană sau dravidianâ, dar şi în adîncul ţinut asiatic, în cultura aborigenă. Era o civilizaţie neolitică, întemeiată pe agricultură, adică pe religia şi pe cultura care au însoţit descoperirea agriculturii, şi care priveau lumea şi natura ca un ciclu neîntrerupt de viaţă, moarte, înviere: ciclu specific vegetaţiei, dar care determină şi viaţa omenească, şi constituie totodată un model pentru viaţa spirituală . . . Am recunoscut deci şi importanţa culturii populare româneşti şi balcanice. Ca şi cea a Indiei, era o cultură folclorică, întemeiată pe misterul agriculturii. Evident, în Europa orientală, expresiile erau creştine; de pildă, grîul era socotit ca fiind născut din picăturile de sînge ale lui Cristos. Dar toate aceste simboluri au un fond foarte arhaic, neolitic. Într-adevăr, pînă acum treizeci de ani, exista, din China pînă în Portugalia, o unitate de bază, unitatea spirituală solidară cu agricultura, întreţinută de ea şi deci de moştenirea neolitică. Această unitate de cultură a fost o revelaţie pentru mine. Descopeream că şi aici, în Europa, rădăcinile sînt mult mai profunde decît am fost tentaţi să credem, mai profunde decît lumea greacă sau romană sau chiar decît cea mediteraneană, mai profunde decît lumea Orientului-Apropiat antic. Aceste rădăcini ne dezvăluie unitatea fundamentală, nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia pînă în China şi din Scandinavia pînă în Ceylon“, ed.cit., pp. 52-54.

1523 Op. cit., p. 221

1524 „ O bună parte din activitatea mea din România dintre 1932 şi 1940 îşi găseşte punctul de plecare în aceste intuiţii şi observaţii din primăvara anului 1931.“, ibid., p. 223.

1525 „Apoi, brusc, pe la mijlocul lui iunie, am simţit că trebuie să scriu un roman. Îl numisem la început Victorii, apoi Petru şi Pavel. Se deosebea de tot ceea ce scrisesem până atunci; nu mai era autobiografic, ca Romanul adolescentului miop, nici nu mai era scris la persoana I, ca Isabel, dar nu era nici un roman „fantastic“, ca Lumina ce se stinge.“, ibid., p. 225.

1526 Vezi aici Liviu Bordaş, „Secretul doctorului Eliade“, în Origini.Caiete silvane, pp.72-87, studiu care discută episodul biografic al Indiei.

1527 Op.cit., p. 258.

1528 Op.cit., pp. 278-279.