asta şi din vina cui?" Ea caută vinovaţii şi pedeapsa care trebuie să le fie administrată pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple.

Pusă în aceeaşi situaţie, o furnică se întreabă înainte de toate: "Cum şi cu ajutorul cui pot să rezolv problema? "

În lumea myrmicină nu există nici cea mai mică noţiune de culpabilitate.

Va rămâne totdeauna o mare diferenţă între cei ce se întreabă "de ce nu merg lucrurile cum trebuie? " şi cei ce se întreabă "cum să facem pentru ca ele să meargă cum trebuie?"

În momentul de faţă, lumea oamenilor aparţine deocamdată celor ce se întreabă "de ce", dar va veni o zi în care cei ce se întreabă "cum" vor prelua puterea...

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

55. CE DE APĂ!

 

Ghearele şi mandibulele lucrează cu încăpăţânare. Să sape, să sape întruna! Altă scăpare nu există! De jur-împrejurul furnicilor rebele, care se înverşunează să-şi croiască tunelul de salvare, solul vibrează şi se cutremură.

Apa năpădeşte întreg Oraşul. Toate frumoasele proiecte şi superbele realizări avangardiste ale lui Chli-pou-ni nu mai sunt decât nişte rămăşiţe luate de valuri. Toate grădinile, ciupercăriile şi staulele, sălile cu cisterne, hambarele cu grâne pentru iarnă, saloanele termoreglate pentru nou-născuţi, solariul, reţelele acvatice, nu erau, aşadar, decât nişte deşărtăciuni şi nimic altceva... Toate dispar în vârtejurile de apă, de parcă nici n-ar fi fost vreodată...

Deodată, un perete lateral al tunelului de salvare plesneşte. Apa ţâşneşte în jerbe. 103 683 şi însoţitoarele sale încep să înghită pământul ca să poată sapa mai repede. Dar le este imposibil să reuşească şi sunt ajunse de torent.

103 683 nu-şi face prea multe iluzii despre soarta care le aşteaptă. Sunt deja ude până la pântece şi apa continuă să urce cu toată viteza.

 

 

 

56. IMERSIUNE

 

Imersiune. Acum era acoperită cu totul de apă.

Nu mai putea să respire. Rămase o clipă îndelungată cufundată cu totul, fără să se mâi gândească la nimic.

Îi plăcea apa.

Sub nivelul apei din cadă părul i se unduia, iar pielea i se făcea ca de carton. Laetitia Wells numea asta baia ei rituală cotidiană.

Aşa se deconecta ea: cu apă caldă şi tăcere. Se simţi ca o zână â lacului.

Rămase vreo câteva zeci de secunde fără să respire, până ce i se păru că e gata să moară.

Cu fiecare zi ce trecea, rămânea tot mai mult sub apă.

Îşi strângea genunchii sub bărbie, ca un fetus în lichidul amniotic şi se legăna încet, într-un dans acvatic al cărui înţeles îl ştia doar ea.

Începu să-şi golească mintea de toate. lucrurile care o aglomerau; afară cu cancerul, afară cu Salta (ding-dong), afară cu redacţia, Ecoului de duminică, afară cu frumuseţea ei (ding-dong), afară cu metroul, afară cu mamele clocitoare. Era marea curăţenie de vară.

Ding-dong.

Îşi scoase capul la suprafaţă. Când ieşi din apă, totul pare uscat. Uscat, ostil (ding-dong!)... şi zgomotos.

Nu i se năzărise: cineva suna într-adevăr la uşă.

Se târî afară din cadă ca un batracian care descoperă respiraţia aeriană.

Se înfăşură într-un halat mare de baie şi se îndreptă cu paşi mărunţi spre salon.

― Cine e?

― Poliţia!

Se uită prin vizor şi îl recunoscu pe comisarul Méliès.

― Ce v-a apucat să veniţi la ora asta?

― Am un mandat de percheziţie.

Îi deschise.

Comisarul părea foarte în largul său.

― Am fost la CCG şi mi-au spus că aţi luat de acolo nişte fiole care conţineau produsele chimice la care lucrau fraţii Salta şi Caroline Nogard.

Ea merse să caute fiolele şi i le întinse. Méliès le contemplă, gânditor.

― Domnişoară Wells, pot să vă întreb ce e înăuntrul lor? -Nu sunt obligată să vă dau totul mură-n gură. Expertiza chimică a fost plătită de ziarul meu. Concluziile nu-i aparţin prin urmare decât lui şi nimănui altcuiva.

Comisarul continua să stea în pragul uşii, arătând, în costumul lui şifonat, aproape intimidat în faţa acestei fete atât de frumoase, care îl sfida.

― Vă rog, domnişoară Wells, aş putea intra o clipă? Aş vrea să stăm puţin de vorbă. Nu vă reţin prea mult.

Probabil că îl plouase rău, după cum arăta de murat. O băltoacă începuse deja să i se formeze la picioare, pe preşul de la uşă. Ea oftă:

― Bine, dar să ştiţi că nu pot să vă acord prea mult timp.

Se şterse îndelung pe picioare înainte de-a intra în salon.

― Groaznică vreme.

― După caniculă, a venit aversa asta.

― Toate anotimpurile sunt cu fundu-n sus; trecem direct de la arşiţă şi secetă la frig şi umezeală.

― Haideţi, intraţi şi luaţi loc. Vreţi să beţi ceva?

― Ce aveţi să-mi oferiţi?

― Nişte hidromel.

― Ce-i asta?

― Apă, miere şi drojdie, totul amestecat laolaltă şi apoi lăsat să fermenteze. E băutura zeilor Olimpului şi a druizilor celţi.

― Fie şi băutura zeilor Olimpului.

Ea îl servi, după care ieşi din cameră.

― Aşteptaţi-mă puţin, trebuie să-mi usuc părul.

De îndată ce auzi zumzetul uscătorului venind din camera de baie, Méliès se ridică dintr-un salt, decis să profite de răgazul oferit pentru a arunca o privire în jur.

Era un apartament de lux, decorat cu mult gust. Statui de jad, aflate într-un colţ, înfăţişau cupluri înlănţuite. Lămpi cu halogen luminau planşe de biologie agăţate de pereţi.

Se ridică şi privi cu atenţie la una din ele.

Vreo cincizeci de specii de furnici de toate felurile şi din toate părţile lumii erau inventariate şi desenate cu precizie.

Uscătorul de păr continua să zumzăie în baie.

Se aflau acolo furnici negre cu peri albi, asemănătoare cu nişte motociclişti în costume de piele (Rhopalothrix orbis), furnici având coarne pe întreg toracele (Acromyrmex versicolor), altele, dotate cu o trompă cu cleşte în vârf (Orectognathus antennatus), sau cu meşe lungi de păr ce le confereau o alură de hippy (Tingimyrmex mirabilis). Faptul că furnicile puteau să aibă forme atât de diversificate îl uimi pe comisar.

Dar el nu se afla acolo în misiune entomologică. Observând o uşă lăcuită, de culoare