Moira stătu dreaptă şi privi cu hotărâre drept înainte. Îşi trase umerii înapoi, îşi îndreptă spinarea şi îşi strânse buzele. Ţinuta noastră obişnuită e diferită. De obicei mergem cu capul aplecat, cu ochii în pământ sau aţintiţi asupra mănuşilor. Moira nu prea semăna cu Mătuşa Elizabeth, chiar după ce şi-a pus broboada cafenie, dar ţinuta ţeapănă a fost se pare de ajuns ca să-i convingă pe Îngerii de pază, care nu ne priveau niciodată prea îndeaproape, şi mai ales pe Mătuşi; căci Moira a ieşit drept pe uşa din faţă, cu aerul unei persoane care are o ţintă precisă; a fost salutată, a prezentat permisul de trecere al Mătuşii Elizabeth, pe care nu s-au ostenit să-l mai verifice, căci oare cine îşi îngăduia să aducă un astfel de afront unei Mătuşi? Şi a dispărut.

  O, zise Janine. Cine poate spune ce simţea? Poate că ar fi vrut să izbucnească în urale. Dacă aşa a fost, a avut grijă să nu se vadă nimic.

  Aşadar, Janine, zise Mătuşa Lydia. Iată ce doresc să faci.

  Janine făcu ochii mari şi încercă să pară inocentă şi atentă.

  Doresc să tragi cu urechea. Poate că a mai fost implicată vreuna din fete.

  Sigur, Mătuşă Lydia, zise Janine.

  Şi să vii să-mi spui, da, drăguţă? În caz că pricepi ceva.

  Sigur, Mătuşă Lydia. Ştia că acum nu va mai trebui să îngenuncheze în faţa clasei în timp ce noi îi strigăm că a fost greşeala ei. O să fie altcineva în această situaţie un timp. O vreme nu se va mai afla la stâlp.

  Faptul că i-a povestit lui Dolores despre această întrevedere din biroul Mătuşii Lydia nu înseamnă nimic. Nu înseamnă că nu ar fi depus mărturie împotriva noastră, a oricăreia dintre noi, dacă ar fi avut ocazia. Ştiam acest lucru. La vremea aceea o tratam cum erau trataţi infirmii fără picioare, care vindeau creioane pe la colţuri, pe timpuri. O evitam dacă puteam, o tratam cu milă când nu aveam încotro. Ştiam că reprezintă un pericol pentru noi.

  Probabil că Dolores a mângâiat-o pe cap şi i-a spus că e fată de comitet că ne spune. Unde a avut loc conversaţia? În sala de gimnastică, pe când ne pregăteam de culcare. Patul lui Dolores se afla lângă cel al Janinei.

  Povestirea a făcut înconjurul dormitorului în noaptea aceea, pe şoptite, în semiîntuneric, de la un pat la altul.

  Moira se afla undeva afară. Era în libertate, sau moartă. Ce avea să facă? Gândul la ce avea să facă se dilată, umplând camera. În orice clipă putea avea loc o explozie, geamurile de la ferestre vor fi proiectate înăuntru, uşile vor fi date de perete… Acum Moira avea putere, fusese eliberată, se eliberase. Era acum o femeie în libertate.

  Cred că situaţia ne înspăimânta.

  Moira era ca un lift deschis în părţi. Ne dădea ameţeli. Deja eram pe cale de a pierde gustul libertăţii, deja ne simţeam în siguranţă în spatele zidurilor. În straturile superioare ale atmosferei aveam senzaţia că ne-am evapora, din cauză că ar lipsi forţele de presiune.

  Totuşi, Moira întruchipa fantezia noastră. Era secretul drag, un chicotit tainic, era lava ascunsă sub coaja vieţii de fiecare zi. Văzute prin prisma Moirei, Mătuşile erau mai absurde şi mai puţin înspăimântătoare. Puterea lor avea o fisură. Puteau fi constrânse şi trase pe sfoară la toaletă. Ne plăcea îndrăzneala faptei.

  Ne aşteptam ca Moira să fie târâtă înapoi în orice clipă, aşa cum se mai întâmplase. Nici nu ne puteam închipui ce aveau să-i facă de data asta. Oricum, avea să fie îngrozitor.

  Dar nu se întâmplă nimic. Moira nu a reapărut. Nu a reapărut nici până azi.

  Capitolul douăzeci şi trei.

  Aceasta e o reconstituire. Este în întregime o reconstituire. E o reconstituire mentală, în vreme ce stau întinsă pe patul meu de o singură persoană, reinterpretând ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să spun, ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să fac, cum ar fi trebuit să-mi joc rolul. Dacă voi scăpa vreodată de aici.

  Să ne oprim aici. Am intenţia să scap de aici. Nu poate dura o veşnicie. Alţii au gândit la fel în alte vremuri rele de demult şi au avut întotdeauna dreptate, au scăpat într-un fel sau altul şi nu a durat o veşnicie. Deşi poate că pentru ei a durat toată veşnicia pe care o posedau.

  Când o să scap de aici, dacă voi putea vreodată însemna această povestire în vreo formă, fie ea şi cea a unei voci adresându-se alteia, va fi tot o reconstituire şi atunci, dintr-o nouă perspectivă. E imposibil să relatezi un lucru exact cum a fost pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, totdeauna trebuie să laşi câte ceva deoparte, sunt prea multe părţi, aspecte, nuanţe, tendinţe opuse, prea multe gesturi care ar putea însemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodată descrise complet, prea multe arome în aer sau pe limbă, prea multe jumătăţi de nuanţe. Dar dacă se întâmplă să fii un bărbat, cândva în viitor, care ai ajuns până aici, te rog să ţii minte: nu vei fi niciodată supus tentaţiei de a simţi că trebuie să ierţi, ca bărbat, aşa cum face o femeie. E greu să rezişti, crede-mă. Dar ţine minte că iertarea e un fel de putere. Să ceri iertare e un tip de putere de asemenea. Să ceri iertare reprezintă un tip de putere şi să o refuzi sau să o acorzi este tot un tip de putere, poate cea mai mare.

  Poate că nu despre cine controlează situaţia e vorba. Poate că nu e vorba despre cine pe cine poate poseda, despre ce poate cineva să le facă semenilor săi, fără să fie pedepsit, poate chiar până la moarte. Poate că nu e vorba despre