cine poate sta jos şi cine trebuie să stea în genunchi, sau în picioare, sau întinsă, cu picioarele desfăcute. Poate că e vorba despre ce poate face cineva altuia şi să fie iertat. Să nu-mi spui că până la urmă e acelaşi lucru.

  Vreau să mă săruţi, zise Comandantul.

  Ei, sigur că a mai fost ceva înainte. Astfel de rugăminţi nu vin niciodată din senin.

  Până la urmă am adormit şi am visat că purtam cercei şi că unul din ei s-a rupt, nimic altceva, doar creierul care cerceta fişele din cotloane; şi m-a trezit Cora, care aducea tava cu masa de seară şi timpul a intrat din nou pe făgaşul lui.

  — E un prunc sănătos? întreabă Cora punând jos tava.

  Probabil că ştie deja, au un fel de telegraf: din gură în gură, din casă în casă, veştile circulă; dar îi face plăcere să audă despre copil, ca şi cum cuvintele mele l-ar face mai real.

  — E un copil fain, zic. A trecut examenul. O fetiţă.

  Cora îmi zâmbeşte, un zâmbet de acceptare. Probabil că doar în asemenea momente poate vedea un sens în ceea ce face.

  — E bine, zice.

  Tonul e aproape nostalgic şi eu îmi zic în gând: evident. Ar fi vrut să fie şi ea acolo. E ca o petrecere la care nu a putut merge.

  — Poate o să avem şi noi unul curând, zice cu sfială. Prin noi, se referă de fapt la mine. De mine depinde să răsplătesc echipa, să-mi justific hrana şi întreţinerea, ca o regină a furnicilor care a făcut ouă. Poate că Rita nu mă aprobă, dar nu e cazul Corei. Din contră, ea se bizuie pe mine. Speră; şi eu sunt instrumentul speranţei ei.

  Speranţa ei e foarte simplă. Doreşte să aibă loc aici o Zi de naştere, cu musafiri şi mâncare şi cadouri, vrea să aibă un copilaş pe care să-l răsfeţe la bucătărie, căruia să-i calce hăinuţele, căruia să-i strecoare fursecuri când nu se uită nimeni. Şi eu sunt cea care i-ar putea procura aceste bucurii. Aş prefera să mă dezaprobe, mi se pare că asta merit.

  Cina constă în tocăniţă de vită. Nu reuşesc să o termin, căci pe la jumătatea mesei, îmi aduc aminte de ceea ce emoţiile zilei pur şi simplu mi-au şters din minte. E adevărat ce se spune că eşti în transă când naşti; sau că eşti doar acolo, nu mai ştii de restul vieţii tale, te concentrezi doar asupra acelei clipe. Dar acum îmi revine în minte şi ştiu că nu sunt pregătită.

  Ceasul din holul de jos bate ora nouă. Îmi apăs mâinile pe coapse, trag aer în piept şi pornesc fără zgomot pe coridor şi apoi în jos pe scări. Serena Joy poate fi încă la casa unde a avut loc Naşterea; e un noroc, căci sigur că era un lucru pe care el n-avea cum să-l ştie dinainte. În astfel de ocazii, Soţiile zăbovesc ore în şir ajutând la deschisul cadourilor, bârfind, îmbătându-se. Le trebuie ceva care să le potolească invidia. O iau pe coridorul de jos spre spate, trec de uşa de la bucătărie, până la uşa următoare, uşa lui. Stau la uşă simţindu-mă ca un copil de şcoală care a fost chemat în biroul directorului. Ce am greşit?

  Prezenţa mea aici e ilegală. Ne este interzis să fim singure cu Comandanţii. Suntem folosite pentru prăsilă: nu suntem concubine, gheişe sau curtezane. Din contră: s-a făcut tot posibilul ca să nu aparţinem acestei categorii. Nu trebuie să fim antrenate în vreun fel, nu e lăsat nici un spaţiu unde să poată înflori pofte secrete, nici ei, nici noi nu avem voie să facem nici un fel de favoruri speciale, nu trebuie să existe nici o umbră de pretext pentru dragoste. Noi suntem nişte pântece pe două picioare şi atât: recipiente sacre, calicii ambulatorii.

  Aşadar de ce vrea să mă vadă noaptea, singură?

  Dacă sunt prinsă, voi fi predată Serenei, voi fi la cheremul şi mila ei. Căci el nu trebuie să se amestece în chestiunile de disciplină a gospodăriei, asta-i treaba femeilor. Ar urma reclasificarea. Aş putea deveni o Nefemeie.

  Dar să-l refuz ar putea fi şi mai rău. Fără nici o îndoială, el deţine adevărata putere.

  Dar sigur că doreşte ceva de la mine. A dori înseamnă să ai o slăbiciune. Această slăbiciune, oricare ar fi ea, mă vrăjeşte. E ca o fisură într-un zid până acum de nepătruns. Dacă-mi apropii ochiul de ea, de această slăbiciune a lui, s-ar putea să văd cu claritate calea pe care o am de urmat.

  Vreau să ştiu ce doreşte.

  Ridic mâna, ciocănesc la uşa acestei camere interzise unde n-am mai fost niciodată, unde nu intră femeile. Nici măcar Serena Joy nu vine aici, iar curăţenia o fac Paznicii.

  Oare ce secrete, ce totemuri masculine sunt păstrate aici?

  Mi se spune să intru. Deschid uşa şi păşesc înăuntru.

  Ce se află de partea cealaltă este o viaţă normală. S-ar cuveni să spun: ceea ce e de partea cealaltă are un aspect de viaţă normală. Există, desigur, un birou pe care e un Compuvorbitor şi la birou un scaun de piele neagră. Pe birou se află un ghiveci cu o plantă, o garnitură de birou cu stilouri, hârtii. Există un covoraş oriental pe jos şi un cămin în care nu e foc. Mai e o canapeluţă de pluş maro, un televizor, o măsuţă şi două fotolii.

  Iar toţi pereţii sunt acoperiţi cu biblioteci pline cu cărţi. Cărţi şi cărţi şi iar cărţi, la totală vedere, fără lacăte, fără lăzi. Nu e de mirare că n-avem voie să venim aici. Este o oază a lucrurilor interzise. Încerc să nu fac ochii mari.

  Comandantul stă în picioare, în faţa căminului fără foc, cu spatele la el, cu un cot sprijinit de consola din lemn sculptat şi cu cealaltă mână în buzunar. E o poză