studiată, ca să sugereze un „squire”23 de ţară, o imagine tentantă dintr-o veche revistă lucioasă. Probabil că a hotărât dinainte că va sta în această poziţie atunci când voi intra eu. Când am ciocănit, pesemne că s-a repezit la cămin şi s-a proptit de el. Ar trebui să aibă un ochi acoperit cu o pânză neagră şi o cravată cu potcoavă.

  Îmi vin mie în gând toate astea, ca nişte draci mentali, o zeflemea lăuntrică, dar de fapt m-a cuprins panica. Sunt îngrozită.

  Nu scot o vorbă.

  — Închide uşa, zice el destul de amabil.

  O închid şi mă întorc.

  — Bună, zice.

  Este vechea formă de salut. N-am mai auzit-o de mult timp, de ani şi ani. În aceste împrejurări pare nelalocul ei, chiar comică, un bobârnac de-a-ndăratelea în timp, o scamatorie. Nu îmi vine în minte nici un răspuns potrivit.

  Cred că o să încep să plâng.

  Probabil că a observat, pentru că mă priveşte nedumerit, se încruntă uşor a îngrijorare, aş vrea să cred eu, deşi ar putea fi şi simplă iritare.

  — Haide, zice. Poţi să te aşezi.

  Trage un scaun şi-l aşază în faţa biroului. El ocoleşte biroul şi se aşază încet, într-un fel care mie mi se pare studiat. E un gest ce-mi spune că nu m-a adus aici ca să se atingă de mine fără voinţa mea. Zâmbeşte. Nu e un zâmbet sinistru sau de pradă. E un simplu zâmbet, cu oarecare formalism, un zâmbet prietenos, dar uşor distant, de parcă aş fi un pisoi într-o vitrină. Unul la care se uită dar nu are intenţia să-l cumpere.

  Eu stau dreaptă pe scaun, cu mâinile strânse în poală, ca o fetiţă cuminte. Am senzaţia că picioarele mele cu pantofi roşii şi plaţi nu ajung chiar până la pământ. Dar de fapt sunt o femeie în toată firea.

  — Probabili că ţi se pare ciudat, zice.

  Îl privesc doar. Merită premiul pentru cea mai subtilă exprimare, cum zice mama. Cum zicea.

  Mă simt ca o vată de zahăr: făcută din zahăr şi aer. Dacă m-ai strânge, m-aş preschimba într-un amărât de cocoloş umed şi mic, rozaliu şi înlăcrimat.

  — Cred că e cam ciudat, zice, ca şi cum eu aş fi răspuns.

  Eu mă gândesc că ar trebui să port o pălărie legată cu fundă sub bărbie.

  — Vreau…, zice.

  Încerc să nu-mi întind gâtul. Ei, da? Ei, da? Ei, da? Ce anume? Ce vrea? Dar nu-mi trădez cu nimic nerăbdarea. E o şedinţă de tocmeală, suntem pe cale să facem un târg. Dacă o femeie nu şovăieşte, e pierdută. Nu dau nimic, decât cu un anumit preţ.

  — Aş vrea, zice. O să-ţi pară o prostie. Şi are într-adevăr un aer încurcat, sfios se spunea pe vremuri despre bărbaţi într-o asemenea situaţie. E destul de în vârstă ca să ţină minte cum să-şi ia un astfel de aer şi cât de atrăgător îl găseau altădată femeile. Tinerii nu mai ştiu astfel de şmecherii. Nu au avut nevoie să le folosească.

  — Aş vrea să joci o partidă de scrabble cu mine, zice. Fac un efort să rămân absolut rigidă. Nu-mi tresare nici un muşchi pe faţă. Deci asta se află în camera interzisă! Scrabble! Îmi vine să râd, să râd cu hohote, să cad pe jos de râs. Ăsta era pe vremuri jocul femeilor şi bărbaţilor în vârstă pe care-l jucau vara, sau în vilele pentru pensionari când nu era nimic bun la televizor. Sau al adolescenţilor de demult, demult de tot. Mama avea un astfel de joc pe care-l ţinea în fundul dulapului din hol la un loc cu cutiile de carton în care se aflau podoabele pentru pomul de Crăciun. O dată a încercat să-mi stârnească interesul pentru acest joc, când aveam treisprezece ani şi eram nefericită şi nu aveam ce face.

  Acum, sigur că e altceva. Acum e interzis pentru noi. Acum e periculos. Acum e indecent. Acum e un lucru pe care Soţia lui i-l refuză. Acum a devenit ceva demn de dorit. Acum Comandantul s-a compromis. E ca şi cum mi-ar fi oferit droguri.

  — Bine, zic eu, de parcă mi-ar fi indiferent. De fapt aproape că nu mai pot îngăima o vorbă.

  Nu spune de ce vrea să joace scrabble cu mine. Nici eu nu-l întreb. Ia doar o cutie din unul din sertarele biroului şi-o deschide. Înăuntru sunt piesele de lemn cu plastic deasupra, pe care mi le amintesc aşa de bine, tabla împărţită în pătrăţele, suporturile care ţin literele. Răstoarnă piesele pe birou şi începe să le întoarcă. După o clipă mă alătur şi eu.

  — Ştii să joci? mă întreabă.

  Dau din cap.

  Jucăm două partide. Citesc: Larinx. Uranisc. Gutuie. Zigot. Ţin între degete piesele lucioase cu margini netede, le pipăi. Senzaţia e voluptuoasă. Asta înseamnă libertate, o clipă de libertate. Neputincios. Defileu. Ce lux. Piesele sunt ca nişte bomboane dungate cu mentă, răcoritoare. Minciunele, li se spuneau. Mi-ar plăcea să le vâr în gură. Aveau şi gust de lămâie. Litera C. Crocante, uşor acide pe limbă, delicioase.

  Câştig primul joc. Îl las să-l câştige pe al doilea: încă n-am descoperit care sunt condiţiile, ce o să pot cere în schimb.

  În cele din urmă îmi spune că e timpul să mă duc acasă. Astea sunt cuvintele pe care le foloseşte: să mă duc acasă. Vrea să spună în camera mea. Mă întreabă dacă pot singură, de parcă scara ar fi o stradă întunecoasă. Spun că da. Crăpăm numai un pic uşa de la biroul lui şi ascultăm dacă se aude vreun zgomot în hol.

  E ca şi cum aş fi fost la o întâlnire. Ca şi cum m-aş strecura în dormitor după ce s-a închis poarta.

  E o conspiraţie.

  — Mulţumesc, zice. Pentru joc. Apoi adaugă: Vreau să mă săruţi.

  Mă gândesc la cum aş putea demonta partea din spate a