toaletei, toaleta din baia mea, într-o seară când e programată baia, repede şi fără zgomot, astfel încât Cora, postată la uşă pe un scaun, să nu mă audă. Aş putea scoate vergeaua lungă şi să o ascund în mânecă şi să o introduc pe ascuns în biroul Comandantului data următoare, pentru că după o asemenea rugăminte există întotdeauna data următoare, indiferent dacă zici da sau nu. Mă gândesc cum m-aş putea apropia de Comandant ca să-l sărut, cum e singur aici, şi să-i scot haina ca pentru a îngădui sau chiar a sugera să mergem mai departe spre dragoste adevărată şi luându-l în braţe, să scot pe ascuns vergeaua din mânecă şi să-i înfig brusc vârful între coaste. Mă gândesc cum ar ţâşni sângele împroşcându-mă pe mâini, ca o supă fierbinte, ca un flux sexual.

  De fapt, nu mă gândesc deloc la aşa ceva. Inserez pasajul doar după aceea. Poate că la asta ar fi trebuit să mă gândesc la momentul respectiv, dar nu m-am gândit. Cum am mai spus, asta e o reconstituire.

  — Bine, zic. Mă duc la el şi îmi postez gura închisă pe buzele lui. Simt mirosul de loţiune după ras, tipul obişnuit, un iz de naftalină care mi-e destul de familiar. Dar e ca un bărbat cu care tocmai am făcut cunoştinţă.

  Se retrage, priveşte în jos către mine. Are din nou zâmbetul acela sfios. Ce candoare.

  — Nu aşa, zice. Ci ca şi cum ai fi sinceră.

  Era atât de trist. Şi asta e o reconstituire.

  IX. NOAPTE.

  Capitolul douăzeci şi patru.

  Mă furişez prin holul întunecos şi în sus pe scările mochetate, înapoi în camera mea. Acolo stau în fotoliu, cu luminile stinse, în rochia mea roşie, cu toate copcile închise şi nasturii încheiaţi. Nu poţi gândi clar decât îmbrăcată.

  Am nevoie de perspectivă. Iluzia adâncimii, creată de un cadru, dispunerea unor forme pe o suprafaţă plană. Perspectiva e necesară. Altfel, sunt doar două dimensiuni. Altfel, trăieşti cu faţa turtită de un zid, şi nu ai decât un enorm prim-plan, doar detalii aduse în prim-plan, fire de păr, ţesătura cearşafului, moleculele feţei. Propria ta piele ca o hartă, o diagramă a inutilităţii, pe care se întretaie mici drumuri ce nu duc nicăieri. Altfel, trăieşti doar clipa prezentă. Dar eu nu aici vreau să fiu.

  Totuşi sunt aici şi nu am cum să scap. Timpul e o capcană în care sunt prinsă. Trebuie să uit numele meu tainic şi să nu mă mai gândesc la căile de întoarcere. Acum numele meu e Offred şi locuiesc aici.

  Trăieşte în prezent şi profită cât poţi, e tot ce ai.

  E timpul să fac bilanţul.

  Am treizeci şi trei de ani. Am păr castaniu. Am 1,70 m, fără pantofi. Nu-mi prea mai pot aminti cum arătam pe vremuri. Am ovare sănătoase. Deci mai am o şansă.

  Dar acum, astă-seară, ceva s-a schimbat. S-au schimbat împrejurările.

  Pot cere ceva. Poate nu mult; dar totuşi ceva.

  Bărbaţii sunt nişte maşini sexuale, zicea Mătuşa Lydia, şi cam atât. Ei nu doresc decât un singur lucru. Trebuie să învăţaţi să-i manipulaţi spre binele vostru. Duceţi-i de nas, asta e doar o metaforă. E legea firii. E instrumentul lui Dumnezeu. Aşa stau lucrurile.

  Mătuşa Lydia nu a spus chiar aşa, dar ideea era implicită în tot ce spunea. Îi plutea deasupra capului precum inscripţiile aurii în jurul sfinţilor, în epocile întunecate. Iar ea era la fel de colţuroasă şi descărnată ca şi ei.

  Dar cum să găseşti locul Comandantului în această schemă, aşa cum există el în biroul său, cu jocurile lui de cuvinte şi dorinţa lui? Dorinţă de ce? Să se joace cineva cu el, să fie sărutat cu delicateţe, ca şi cum aş fi sinceră.

  Ştiu că trebuie să iau în serios această dorinţă. Ar putea fi importantă, ar putea reprezenta un paşaport sau mi-ar putea aduce prăbuşirea. Trebuie să mă gândesc bine şi cu toată seriozitatea. Dar orice aş face, aşa cum stau aici în întuneric, în timp ce reflectoarele îmi luminează de afară dreptunghiul de fereastră prin perdelele de tul ce seamănă cu o rochie de mireasă sau cu o ectoplasmă şi îmi ţin o mână cu cealaltă, legănându-mă uşor înainte şi-napoi, dar orice aş face, situaţia are o latură ilară.

  A dorit să joc scrabble cu el şi să-l sărut ca şi cum aş fi fost sinceră.

  E unul din cele mai bizare lucruri ce mi s-au întâmplat vreodată.

  Contextul e totul.

  Îmi amintesc o emisiune pe care am văzut-o odată la televizor; acuma o repetau, căci fusese făcută cu mulţi ani în urmă. Probabil că aveam şapte sau opt ani, eram prea mică pentru ca să o înţeleg. Era genul de emisiuni la care îi plăcea mamei să se uite: istorice, educative. A încercat să mi-o explice după aia, să-mi spună că lucrurile alea se întâmplaseră în realitate, dar pentru mine nu a fost decât o povestire. Credeam că a inventat-o cineva. Presupun că toţi copiii cred la fel despre tot ce ţine de istorie, de timpurile pe care nu le-am apucat. Dacă e doar o povestire, devine mai puţin înspăimântătoare.

  Emisiunea reprezenta un documentar despre unul din războaiele alea. Se luau interviuri unor oameni şi se arătau filme din vremea respectivă, alb-negru, şi fotografii. Nu mi-l amintesc prea bine, dar ţin minte calitatea imaginilor, felul în care totul părea învăluit într-un amestec de lumină şi de praf, şi ce umbre întunecate aveau oamenii sub sprâncene şi de-a lungul obrajilor.

  Interviurile, cu oamenii încă în viaţă atunci când se făcuse documentarul, erau color. Cel pe care mi-l amintesc cel mai bine era cu o femeie ce fusese amanta unui bărbat care condusese unul din lagărele unde-i băgau pe evrei înainte de a-i ucide. În cuptoare, zicea mama; dar nu erau imagini cu cuptoarele, aşa că m-am ales cu noţiunea confuză că evreii fuseseră omorâţi în bucătării. Idee deosebit de