terifiantă pentru un copil. Cuptoarele înseamnă a face mâncare şi mâncarea se face înainte de a sta la masă. Eu am crezut că oamenii aceia au fost mâncaţi. Ceea ce într-un fel cred că au fost.

  Din ce se spunea, bărbatul acela fusese crud şi brutal. Metresa – mama mi-a explicat cuvântul metresă, căci nu socotea că anumite lucruri trebuie înconjurate de mister, aşa că la patru ani am avut o carte reprezentând organele sexuale în desene decupate, care se ridicau în sus atunci când o deschideai – metresa fusese foarte frumoasă cândva. Era un instantaneu alb-negru în care era cu o altă femeie, amândouă în costume de baie în două piese, purtând pantofii cu talpă groasă şi pălăriile tipice, la modă pe atunci; aveau ochelari de soare de forma ochilor de pisică şi stăteau pe şezlonguri lângă o piscină. Piscina se afla lângă casa lor, care era aproape de lagărul cu cuptoarele. Femeia spunea că nu observase mare lucru, ceva să i se pară neobişnuit. A negat că ar fi ştiut despre cuptoare.

  La vremea interviului, deci patruzeci sau cincizeci de ani mai târziu, era bolnavă de emfizem şi nu mai avea mult de trăit. Tuşea mult şi era foarte slabă, aproape emaciată; dar încă se îngrijea, mândră să arate bine. (Ia uită-te la ea, zicea mama, pe jumătate cu ciudă şi pe jumătate admirativ. Încă ţine cu mândrie să arate bine). Era machiată atent, cu mult rimel pe gene, cu roşu pe pomeţii obrajilor unde pielea era întinsă ca o mănuşă de cauciuc bine trasă. Purta perle.

  Nu era un monstru, zicea ea. Unii zic că a fost un monstru, dar nu era.

  Oare la ce s-o fi gândit? Nu cred că la prea multe; nu atunci, pe vremea aceea. Se gândea la cum să nu se gândească. Erau vremuri anormale. Ţinea cu mândrie să arate bine. Ea nu credea că el a fost un monstru. Cu ea nu fusese un monstru. Probabil că avea vreo trăsătură plină de farmec: fluiera fals sub duş sau murea după trufe sau îi spunea căţelului Liebchen24 şi-l punea să se ridice pe labele de dinapoi când îi dădea bucăţele de antricot crud. Ce uşor e să inventezi ceva care să facă pe oricine uman. Ce tentaţie la îndemâna oricui. E ca un copil mare, îşi spusese probabil. Şi probabil că se topea de duioşie, îi netezea părul de pe frunte, îl săruta pe ureche şi nu numai ca să obţină ceva de la el. Instinctul de a linişti, de a alina. Nu-i nimic, nu-i nimic, spunea ea când îl trezea câte un coşmar. Eşti într-o situaţie aşa de grea. Probabil că aşa crezuse, căci altfel cum ar fi putut continua să rămână în viaţă? Dincolo de acea frumuseţe, se afla o fire foarte obişnuită. Credea în buna-cuviinţă, era drăguţă cu slujnica evreică sau, oricum, destul de drăguţă, mai drăguţă decât era nevoie.

  La câteva zile după ce a fost filmat interviul, ea s-a omorât. S-a spus chiar la televizor.

  Nimeni n-a întrebat-o dacă l-a iubit sau nu.

  Din tot filmul, cel mai bine mi-a rămas întipărit în minte machiajul.

  Mă ridic în picioare în întuneric şi încep să mă deschei. Apoi, aud ceva în interiorul trupului meu. M-am rupt, ceva a crăpat, asta trebuie să fie. Din ruptură se ridică un zgomot, iese, îmi ajunge la faţă. Fără nici un avertisment: nu mă gândesc la nimic, nici la atunci, nici la acum. Dacă las zgomotul să iasă la suprafaţă, se va transforma în râs, un râs prea puternic şi nestăvilit şi o să fie auzit şi atunci o să aud paşi grăbiţi şi ordine şi, cine ştie? Se va pronunţa o sentinţă: emoţie nepotrivită cu ocazia. Pântecele rătăcitor, se credea pe vremuri. Isterie. Şi atunci un ac de seringă, o pilulă. Mi-ar putea fi fatal.

  Îmi îndes ambele mâini în gură ca şi cum aş fi pe cale să vărs, cad în genunchi simţind cum râsul îmi fierbe ca o lavă în gât. Mă târăsc şi mă vâr în dulap, îmi duc genunchii la gură şi simt că mă sufoc. Mă dor coastele din cauza râsului căruia nu-i dau drumul, tremur, mă clatin ca un seism, ca un vulcan, o să plesnesc. În dulapul plin de lucruri roşii, îmi vin în minte rime glumeţe despre fete ce-or să fete, oh, să mori de râs.

  N-am aer între faldurile pelerinei atârnând pe umeraş, strâng tare pleoapele de sub care se strecoară lacrimi. Încerc să-mi vin în fire.

  După un timp îmi trece, ca un atac de epilepsie. Uite-mă aici în dulap. Nolite te bastardes carborundorum. Nu o pot vedea în întuneric, dar pipăi scrijeliturile cu vârfurile degetelor urmărind literele mititele, ca şi cum ar fi scrise în Braille. Acum îmi sună în mine mai puţin ca o rugăciune, ci mai degrabă a ordin; ordin să fac ce? Oricum mie nu-mi foloseşte la nimic, e o hieroglifă veche, a cărei cheie s-a pierdut. De ce o fi scris-o, de ce s-o fi ostenit? Nu există cale de a ieşi de aici.

  Mă întind pe jos, respirând prea repede, apoi mai rar; reuşesc să-mi fac respiraţia egală, ca în exerciţiile pentru naştere. Nu mai aud decât propria-mi inimă, care se deschide şi se închide, se deschide şi se închide, se deschide.

  X. PERGAMENTE PENTRU SUFLET.

  Capitolul douăzeci şi cinci.

  Primul lucru pe care l-am auzit a doua zi dimineaţa, a fost un ţipăt şi zgomot de cioburi. Cora, căreia îi căzuse din mână tava cu micul dejun. M-a trezit. Eram încă pe jumătate vârâtă în dulap, cu capul pe pelerina făcută grămadă. Probabil că am tras-o jos de pe umeraş şi am adormit acolo; pentru o clipă nu mi-am putut aminti unde mă aflu. Cora a îngenuncheat lângă mine, i-am simţit mâna pe spinare. Când m-am mişcat, a tras alt ţipăt.

  Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. M-am rostogolit pe o parte şi m-am ridicat.

  O,