Ce a crezut?

  Că… a zis.

  Ouăle se spărseseră pe jos, unde se împrăştiaseră şi sucul de portocale şi cioburile de sticlă.

  Va trebui să aduc alta, zise. Ce risipă. Ce făceai aşa pe jos? Mă trăgea să mă scol în picioare, să stau într-o poziţie cuviincioasă.

  Nu voiam să-i spun că nu mă culcasem deloc în pat. Nu aş fi putut cu nici un chip să dau vreo explicaţie. I-am spus că pesemne leşinasem. N-a fost o idee prea bună, căci pe loc şi-a făcut iluzii.

  E unul din semnele timpurii, zise încântată. Asta şi vomatul. Ar fi trebuit să ştie că nu trecuse destul timp; dar era atât de plină de speranţă.

  Nu, nu e asta, am răspuns. Şedeam pe fotoliu. Sunt sigură că nu e asta. Mi-a venit doar ameţeală. Stăteam aici în picioare şi deodată s-a întunecat totul.

  Probabil din cauza încordării de ieri, zise. Toate alea. Îţi ia toată vlaga.

  Se referea la Naştere, iar eu am zis că aşa-i. Acum eram aşezată în fotoliu şi ea pe jos în genunchi, culegând cioburile de sticlă şi bucăţile de ou şi adunându-le în tavă. A şters o parte din sucul de portocale cu şerveţelul de hârtie.

  Va trebui să aduc o cârpă, zise. Or să vrea să ştie de ce e nevoie de ouă în plus. În afară de cazul că te poţi lipsi de ele. Îşi ridică privirile şi se uită la mine şiret, dintr-o parte, şi am văzut că ar fi mai bine dacă am putea pretinde amândouă că de fapt mi-am mâncat micul dejun. Dacă ar spune că m-a găsit zăcând pe jos, ar urma prea multe întrebări. Va trebui să dea în orice caz socoteală pentru paharul spart; dar Rita ar deveni morocănoasă dacă ar trebui să mai pregătească un mic dejun.

  O să mă lipsesc, am zis. Nu mi-e foame. Aşa era bine, se potrivea cu ameţeala. Dar nu mi-ar strica pâinea prăjită, am zis. Nu voiam chiar să nu mănânc nimic.

  A fost pe jos, zise.

  Nu-i nimic, am răspuns. Am rămas acolo, mâncând felia de pâine neagră prăjită, în timp ce ea se duse la baie şi aruncă în closet bucăţile de ou, care nu putuseră fi salvate, şi apoi trase apa. Pe urmă reveni.

  O să spun că mi-a căzut tava la plecare, zise. Eram încântată că era dispusă să spună o minciună pentru mine, chiar dacă era un lucru atât de mic şi care-i folosea ei. Ne lega una de alta.

  I-am zâmbit. Sper că nu te-a auzit nimeni, am zis. Am tras o sperietură, zise, oprindu-se puţin în prag cu tava în mână. Întâi am crezut că pe jos erau doar hainele tale. Apoi mi-am zis: ce caută ele acolo pe jos? Şi am crezut că poate ai…

  Fugit, am completat eu.

  Dar, zise. Dar erai chiar tu.

  Da, am zis. Eu eram.

  Eu eram, într-adevăr; şi plecă să ducă tava şi reveni cu o cârpă pentru restul de suc de portocală şi în după-amiaza aceea Rita a făcut o remarcă morocănoasă, cât de neîndemânatice sunt unele persoane. Se gândesc la prea multe şi nu se uită pe unde umblă, zise, şi am mers înainte ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

  Asta a fost în mai: Primăvara a trecut acum. Lalelele au avut momentul lor de glorie şi s-au trecut, pierzându-şi petalele una câte una, ca nişte dinţi. Într-o zi am dat de Serena Joy în genunchi pe o pernă în grădină, cu bastonul lângă ea pe iarbă. Tăia păstăile cu seminţe cu o foarfecă mare. M-am uitat la ea pieziş, trecând pe alături cu coşul cu portocale şi cotlete de miel. Ţintea, direcţiona lamele foarfecii şi apoi le tăia cu o smucitură convulsivă. Oare era din cauza artritei care avansa? Ori era un fel de blitzkrieg, un fel de kamikaze, asupra organelor genitale umflate ale florilor? Trupul cu rod. Tăierea păstăilor cu seminţe se zice că trimite toată energia în bulb.

  Sfânta Serena, în genunchi, făcând penitenţă.

  Adesea mă amuzam în felul ăsta, cu mici glume răutăcioase şi amare pe socoteala ei, dar nu pentru mult timp. Nu face să zăboveşti privind-o pe Serena Joy din spate.

  La foarfecă râvneam.

  Bun. Apoi au urmat irişii, înălţându-se frumoşi şi liniştiţi pe tulpinile înalte asemeni unor forme de sticlă suflată sau a unor jerbe de apă, îngheţate pentru o clipă, cu un colorit pastelat, albastru deschis, mov deschis şi altele mai închise, de un purpuriu catifelat, ca nişte urechi de pisică, negre în lumina soarelui, sau ca o umbră indigo, şi cerceii-doamnei cu o formă atât de feminină încât era surprinzător că nu fuseseră de mult smulşi din rădăcină. Grădina asta a Serenei are ceva subversiv, îţi dă senzaţia că unele lucruri îngropate în pământ izbucnesc în sus, ţâşnind fără cuvinte în lumină ca şi cum ar spune: Orice e redus la tăcere va face larmă ca să fie auzit, deşi în tăcere. O grădină tennysoniană25 încărcată de miresme moleşitoare; cuvântul a leşina folosit din nou. Lumina soarelui se revarsă asupra ei de sus, dar se ridică o fierbinţeală din florile înseşi, o poţi simţi: ca atunci când îţi ţii mâna la 2-3 cm deasupra unui trup. Grădina respiră în căldura soarelui, inspirându-şi propria fiinţă. Îmi dă ameţeli să mă plimb prin ea acum, în zilele când au înflorit bujorii, garofiţele şi garoafele.

  Salcia e îmbrăcată în frunze şi nu pot spune că mă ajută, cu şoaptele ei insinuante. Rendez-vous murmură, terraces; sunetele şuierătoare mă furnică pe spinare, ca un frison de febră. Rochia de vară foşneşte frecându-mi-se de coapse, iarba creşte sub picioare, iar la marginile câmpului meu vizual văd mişcări printre crengi; pene, zburătăciri, triluri graţioase, copacii se transformă în păsări, metamorfozele au luat-o razna. Zeiţele au devenit posibile acum, iar aerul e suprasaturat de dorinţe. Chiar şi cărămizile din care e făcută casa se