înmoaie şi devin maleabile, dacă m-aş lipi de ele, le-aş simţi calde şi supuse. E uimitor unde poate duce interdicţia. Oare vederea gleznelor mele l-a zăpăcit atât de tare pe tânărul de la punctul de control ieri, când am lăsat să-mi cadă permisul de trecere şi l-am lăsat să mi-l ridice? Dacă n-am nici batistă, nici evantai, mă folosesc şi eu de ce mi-e la îndemână.

  Iarna nu e aşa de periculoasă. Am nevoie de frig, de fermitate şi rigiditate, nu de îngreunarea de acum când mă simt ca un dovleac pe vrej, coaptă şi plină de sevă.

  Comandantul şi cu mine am făcut un aranjament. Nu e primul de acest fel din istorie, deşi a luat o formă neobişnuită.

  Îl vizitez pe Comandant noaptea, de două sau de trei ori pe săptămână, întotdeauna după masa de seară, dar numai atunci când îmi trimite semn. Semnul e Nick. Dacă lustruieşte maşina când pornesc la cumpărături sau când mă întorc, dacă nu are şapcă deloc sau o are într-o parte, atunci mă duc. Dacă nu e acolo sau dacă are şapca pusă drept, atunci stau în camera mea cum e obiceiul. Sigur că în nopţile cu Ceremonie, aranjamentul nu e valabil.

  Problema e Soţia, ca de obicei. După cină ea se duce în dormitorul lor, de unde ar fi posibil să mă audă când mă furişez prin hol, deşi am grijă să nu fac zgomot. Sau mai stă în salon, croşetând nesfârşitele ei fulare pentru Îngeri, producând mereu metri de inutili omuleţi de lână: pesemne că asta-i forma ei de procreaţie. Uşa de la salon e de obicei lăsată întredeschisă când ea e înăuntru şi nu îndrăznesc să trec pe lângă salon. Când am primit semnalul, dar nu reuşesc să mă duc, să trec pe scări sau prin hol pe lângă salon, Comandantul arată înţelegere. Îmi cunoaşte situaţia ca nimeni altul. Cunoaşte toate regulile.

  Uneori, totuşi, Serena Joy nu e acasă; se duce la vreo altă Soţie de Comandant, care e bolnavă; e singurul loc unde e de conceput că s-ar putea duce de una singură seara. Duce mâncare cu ea, o prăjitură sau o plăcintă sau o pâine coaptă de Rita, sau un borcan de peltea făcută din frunzele de mentă care cresc în grădina ei. Se îmbolnăvesc foarte des Soţiile astea de Comandant. Astfel, viaţa lor devine mai interesantă. În ceea ce ne priveşte pe noi, cameristele sau Marthele, noi evităm să ne îmbolnăvim. Marthele nu doresc să fie forţate să iasă la pensie, pentru că cine ştie unde se duc? Nu prea mai vezi chiar aşa de multe femei bătrâne prin jur. Şi în ceea ce ne priveşte, orice boală reală, orice nu trece şi slăbeşte, pierderea poftei de mâncare sau scăderea în greutate, căderea părului, o dereglare a glandelor, orice suferinţă de genul ăsta ne-ar fi fatală. Îmi aduc aminte cum mai de mult, astă-primăvară, deşi avea gripă, Cora mergea prin casă împleticindu-se, ţinându-se de uşi când credea că n-o vede nimeni şi abţinându-se să tuşească. E o răceală uşoară, a zis ea atunci când Serena a întrebat-o ce are.

  Şi Serena îşi ia liber câteva zile uneori şi se cuibăreşte în pat. Atunci e rândul ei să primească vizite, Soţii care foşnesc când urcă scările sporovăind vesele; îi aduc prăjituri şi plăcinte, peltea şi buchete de flori culese din grădinile lor. Fac cu rândul. Există un fel de listă invizibilă, nerostită. Fiecare are grijă să nu se lăcomească la mai multă atenţie decât i se cuvine.

  În serile când Serena are în program să iasă, sunt chemată fără greş.

  Prima dată am fost nedumerită. Îmi era cu totul neclar anume ce dorea de la mine; prea erau ridicole cele cerute, mă făceau să râd asemenea unui încălţător sculptat cu fetişuri.

  Şi de altfel fusese şi o deziluzie într-un fel. Ce mă aşteptasem să găsesc atunci când am fost pentru prima dată în spatele acelei uşi închise? Ceva de nerostit, să merg în patru labe, perversiuni, bice, mutilări? Cel puţin vreo manipulare sexuală minoră, vreun păcat neînsemnat pe vremuri şi acum interzis prin lege şi pedepsit cu amputarea. Şi în loc de asta, să mă roage să jucăm scrabble, de parcă am fi fost o pereche de bătrânei căsătoriţi de mult sau doi copii, mi s-a părut o ţicneală curată, o violare de alt tip. Fusese o rugăminte al cărei sens nu-l puteam desluşi.

  Aşadar, când am plecat din cameră, încă nu îmi era clar ce voia, sau de ce şi dacă eu îi puteam îndeplini dorinţa. Dacă urma să aibă loc un târg, trebuiau precizaţi termenii schimbului. Şi nu făcuse deloc acest lucru. Am crezut că poate se juca de-a şoarecele cu pisica, dar acum cred că nici chiar însuşi el nu-şi cunoştea motivele şi dorinţele, căci erau inconştiente, sub pragul exprimării în cuvinte.

  A doua seară a început la fel ca prima. Am ajuns la uşă, care era închisă, am ciocănit, mi s-a spus să intru. Apoi au urmat la fel două jocuri cu piesele gălbui şi netede. Prolix, cuarţ, încurcătură, silf26, ritm, toate şmecheriile cu consoane pe care le-am putut inventa sau mi le-am putut aminti. Mi s-a uscat limba din cauza efortului de a-mi aminti cum se scriu cuvintele27. Era ca şi cum aş fi folosit o limbă pe care o ştiusem cândva, dar aproape o uitasem, o limbă legată de obiceiuri apuse demult: café au lait luată la o masă în aer liber cu o brioşă, absint într-un pahar înalt sau creveţi într-un cornet de ziar; lucruri despre care citisem cândva, dar nu le văzusem niciodată. Era ca şi cum aş fi încercat să merg fără cârje, ca în scenele alea artificiale din filme vechi de la televizor. Poţi. Ştiu că poţi. Aşa mi se împleticea şi mi se împiedica mintea printre „r”-uri şi „t”-uri, alunecând peste vocalele ovoide ca pe nişte pietre de râu.

  Comandantul era răbdător când ezitam sau îl întrebam ortografia corectă a câte unui cuvânt. Ne