În seara aceea mă aşteptam ca totul să fie la fel, inclusiv sărutul de la plecare. Dar, după ce am terminat cel de-al doilea joc, s-a lăsat pe spate în fotoliu. Şi-a sprijinit coatele pe braţele fotoliului, împreunându-şi vârfurile degetelor şi s-a uitat la mine.

  Ţi-am pregătit un mic dar, zise.

  A zâmbit uşor. Apoi deschise sertarul de sus al biroului şi scoase ceva. Îl ţinu un moment ca din întâmplare între arătător şi degetul mare, ca şi cum nu se hotăra dacă să mi-l dea sau nu. Deşi se vedea cu susul în jos de unde stăteam eu, am recunoscut ce era. Erau destul de obişnuite cândva. Era o revistă pentru femei, judecând după poza de pe coperta lucioasă: Un fotomodel cu părul în vânt, cu o eşarfă în jurul gâtului, cu ruj pe buze; moda de toamnă. Credeam că astfel de reviste fuseseră distruse, dar iată că aici era una rămasă în biroul personal al unui Comandant, unde te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Aruncă o privire în jos la poză, pe care o vedea din faţă; tot mai zâmbea, cu zâmbetul acela visător. Avea privirea cu care te uiţi la un animal pe cale de dispariţie la grădina zoologică.

  Făcusem ochii mari pe când el flutura revista în faţa mea, ca pe o momeală; fixam revista cu privirea şi mi-o doream. O doream cu o intensitate atât de mare, încât mă dureau vârfurile degetelor. În acelaşi timp, această dorinţă mi se părea ordinară şi absurdă, căci pe vremuri nu dădusem prea multe parale pe astfel de reviste. Le citeam aşteptând la dentist sau în avion uneori, le cumpăram să le iau în camera de la hotel, ca să-mi umplu timpul cât îl aşteptam pe Luke. După ce le frunzăream, le aruncam, căci pentru asta erau bune şi după o zi sau două, nici măcar nu-mi puteam aminti ce conţineau.

  Totuşi, acum îmi aminteam. Conţineau făgăduinţă. Ofereau transformări, sugerau o nesfârşită serie de posibilităţi ce se întindeau asemeni reflexiilor în două oglinzi paralele, tot mai departe, copie după copie, până dispăreau în infinit. Sugerau aventură după aventură, toalete după toalete, bărbat după bărbat. Sugerau posibilităţi de a întineri, de a depăşi şi înfrânge durerea, de iubire nesfârşită. Făgăduiau de fapt nemurirea.

  Asta ţinea el între degete, fără să-şi dea seama. Frunzări revista, întorcând repede paginile. Simţeam cum îmi întind gâtul să văd mai bine.

  E veche, zise, într-un fel o curiozitate. Din anii şaptezeci, cred. Un număr din Vogue. Rosti numele ca un cunoscător de vinuri după ce a degustat un pahar. M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să te uiţi prin ea.

  Am bătut în retragere. Poate că mă încearcă doar, să vadă cât de bine am fost îndoctrinată. Nu e permis, am zis.

  Aici, în camera asta, este, zise simplu. Am înţeles implicaţia: de vreme ce am încălcat tabuul principal, de ce să şovăi să mai încalc altul minor? Sau altele şi altele; cine poate spune unde avea să se oprească? În spatele acelei uşi nu mai erau tabuuri.

  Am luat revista de la el şi am întors-o. Iată-le din nou, imaginile copilăriei mele: femei îndrăzneţe şi pline de încredere mergând cu paşi mari şi fluturând braţele de parcă cereau mai mult spaţiu, sau cu picioarele distanţate şi bine înfipte în pământ. Poza avea ceva renascentist, dar îmi sugera prinţi, nu fete cu bonete şi cârlionţi. Ce ochi candizi umbriţi cu fard; da, dar erau ochi de pisică gata să sară asupra prăzii. Erau independente şi fără frică purtând cape şi pantaloni de golf din stofă aspră, cu cizme care le ajungeau până la genunchi. Erau adevăraţi piraţi, femeile acestea cu valize diplomat elegante şi cu dinţi de cal acaparatori.

  Simţeam cum Comandantul mă priveşte întorcând paginile. Ştiam că făceam ceva ce n-ar fi trebuit să fac şi că îi plăcea să mă privească asupra faptului. Ar fi trebuit să mă simt păcătoasă; în lumina spuselor Mătuşii Lydia, eram păcătoasă. Dar eu nu mă simţeam păcătoasă. De fapt, mă simţeam ca o vedere eduardiană28 de pe plajă: deocheată. Oare ce avea să-mi mai dea după asta? Un portjartier?

  Cum se face că ai revista? l-am întrebat.

  Unii dintre noi mai continuă să preţuiască lucrurile vechi.

  Dar revistele trebuiau să fi fost arse, am spus. Au fost percheziţii din casă în casă, s-au făcut focuri cu ele…

  Ceea ce e periculos în mâinile mulţimilor, zise el cu posibilă ironie, e destul de în siguranţă la cei ale căror motive sunt…

  Fără reproş, am completat eu.

  Dădu din cap cu gravitate. Era cu neputinţă de spus dacă aşa gândea.

  Dar de ce mi-ai arătat-o? am zis şi imediat mi-am dat seama de stupiditatea întrebării. Ce ar fi putut răspunde? Că se amuza pe socoteala mea? Căci sigur că ştia cât de dureros era pentru mine să mi se amintească de vremurile de demult.

  Nu eram pregătită pentru răspunsul lui. Cui altcuiva i-aş putea-o arăta, şi i-am simţit din nou tristeţea.

  Să merg mai departe? m-am întrebat în gând. Nu voiam să-l împing prea departe, prea repede. Ştiam acum că sunt indispensabilă. Totuşi am adăugat şoptit. Dar Soţiei?

  Păru că se gândeşte. Nu, zise. N-ar înţelege. Oricum, nu-mi mai vorbeşte prea mult. Se pare că nu prea mai avem multe în comun în prezent.

  Deci, iată că motivul ieşi la iveală: soţia lui nu-l înţelegea.

  Aşadar, de asta mă aflam eu acolo. Vechea poveste. Prea banală ca să fie adevărată.

  A treia seară i-am cerut o loţiune pentru mâini. Nu voiam să par o cerşetoare, dar voiam să obţin ceea ce puteam.

  Ce anume? zise curtenitor ca întotdeauna. Era în spatele biroului. Nu mă atingea prea mult, cu excepţia sărutului obligatoriu. Nu mă pipăia, nu i se accelera respiraţia, nimic din toate astea, ar fi fost