Loţiune pentru mâini, am zis. Sau loţiune pentru faţă. Ni se usucă pielea foarte tare. Nu ştiu de ce am spus ni în loc de mi. Aş fi vrut să cer şi nişte ulei de baie, în acele globule colorate de pe vremuri, care mi se păreau magice când le vedeam acasă în vasul rotund de sticlă din baia mamei. Dar m-am gândit că nu ar şti ce sunt. Oricum, probabil că nu se mai fabricau.

  Se usucă? zise Comandantul, ca şi cum nu i-ar fi trecut prin minte. Şi cum vă descurcaţi?

  Folosim unt, am răspuns. Când îl putem obţine. Sau margarină. De cele mai multe ori margarină.

  Unt, zise gânditor. Isteaţă treabă. Unt. Şi râse.

  Îmi venea să-i trag o palmă.

  Cred că aş putea face rost, zise, de parcă ar fi făcut capriciul unui copil care voia gumă de mestecat. Dar te-ar putea mirosi.

  M-am întrebat dacă această teamă se baza pe experienţă. Experienţă de mult dispărută: ruj pe guler, parfum pe manşete, o scenă noaptea târziu în bucătărie sau în dormitor. Un bărbat fără asemenea experienţe nu s-ar fi gândit. În afara cazului că e mult mai şiret decât pare.

  Aş avea mare grijă, am zis. În plus, nu e niciodată chiar aşa de aproape de mine.

  Uneori este, zise el.

  Am lăsat ochii în jos. Uitasem. Simţeam cum roşesc. N-o s-o folosesc în serile respective, am zis.

  În seara a patra mi-a dat loţiunea pentru mâini într-o sticlă de plastic fără etichetă. Nu era de o calitate foarte bună: mirosea vag a ulei vegetal. Lăcrămioarele nu erau de mine. Putea fi un preparat pentru escare, folosit în spitale. Dar, oricum, i-am mulţumit.

  Necazul e că n-am unde s-o ţin, am zis.

  În camera ta, răspunse, ca şi cum ar fi fost evident.

  Ar găsi-o, am zis. Cineva ar găsi-o sigur.

  De ce? întrebă, ca şi cum n-ar fi ştiut cu adevărat. Poate că nu ştia. Nu era prima dată că dovedea reală ignoranţă în privinţa adevăratelor condiţii în care trăiam.

  Inspectează, am zis. Percheziţionează toate camerele noastre.

  Ce caută? zise.

  Atunci cred că mi-am cam pierdut stăpânirea de sine. Lame de ras, am răspuns. Cărţi, pagini scrise, marfă de pe piaţa neagră. Toate lucrurile care ne sunt interzise. Iisuse Hristoase, ar trebui să ştii. Vocea mea era mai mânioasă decât avusesem intenţia, dar el nici n-a clipit.

  Atunci va trebui s-o ţii aici, zise.

  Ceea ce am şi făcut.

  M-a privit întinzându-mi-o pe mâini şi apoi pe faţă cu acelaşi aer că se uită într-o cuşcă la grădina zoologică. Voiam să mă întorc cu spatele – era ca şi cum s-ar fi aflat în baie cu mine – dar nu am îndrăznit.

  Pentru el, trebuie să nu uit, nu sunt decât un capriciu.

  Capitolul douăzeci şi şase.

  Când a venit din nou noaptea Ceremoniei, două sau trei săptămâni mai târziu, am descoperit că acum lucrurile stăteau altfel. Simţeam o stânjeneală care nu existase înainte. Înainte era pentru mine o slujbă, o slujbă neplăcută pe care trebuia s-o fac cât mai repede ca s-o termin. Oţeleşte-te, îmi spunea mama înaintea unor examene la care nu voiam să merg, sau când trebuia să mă arunc să înot în apă rece. Nu m-am gândit atunci la ce însemna expresia respectivă, dar sugera un metal, o armură şi asta făceam, mă oţeleam. Îmi ziceam că nu sunt acolo, în trupul meu.

  Ştiam acum că această stare de absenţă, de existenţă separată de trup, existase şi la Comandant. Pesemne că tot timpul cât era cu mine, cu noi, căci desigur că Serena Joy era şi ea prezentă în serile acelea, se gândea la altceva. Poate că se gândea la ce făcuse în ziua respectivă, sau la un joc de golf, sau la ce mâncase la cină. Actul sexual, deşi îl îndeplinea superficial, probabil că era în mare măsură inconştient, ca şi cum s-ar fi scărpinat.

  Dar în noaptea aceea, prima de când începuse noul nostru aranjament – nu prea ştiam cum să-l numesc – m-am simţit sfioasă. Am simţit în primul rând că acum chiar se uita la mine şi nu-mi plăcea. Luminile erau aprinse ca de obicei, deoarece Serena Joy evita întotdeauna tot ce ar fi putut crea o cât de vagă aureolă romantică: erau luminile de deasupra, necruţătoare, în ciuda baldachinului. Era ca şi cum aş fi fost pe masa de operaţie, sub lumina orbitoare, ca şi cum aş fi fost pe o scenă. Eram conştientă că picioarele mele sunt păroase, cum se întâmplă cu picioarele care au fost cândva rase în mod regulat; la fel de conştientă eram de subsuorile mele nerase, deşi sigură că nu le putea vedea. Mă simţeam ca o troglodită. Acest act de copulaţie, de fertilizare poate, nimic mai mult decât înseamnă o albină pentru o floare, devenise indecent pentru mine, o jenantă încălcare a bunei-cuviinţe, ceea ce nu se întâmplase până acum.

  El nu mai era un simplu obiect pentru mine. Asta era problema. Mi-am dat seama în noaptea aceea şi senzaţia mi-a rămas şi acum. Complică lucrurile.

  Şi Serena Joy se schimbase pentru mine. La început o urâsem doar pentru rolul pe care-l juca în felul în care eram tratată; şi pentru că şi ea mă ura şi era iritată de prezenţa mea şi pentru că ea va fi cea care va creşte copilul meu, în caz că până la urmă voi putea avea unul. Dar acum, deşi tot o mai uram, mai ales când se încleşta de mâinile mele încât inelele ei îmi intrau în carne şi îmi împingea braţele înapoi, ceea ce sigur făcea anume pentru ca poziţia mea să fie cât mai incomodă îi stătea în putinţă, ei bine, sentimentul meu nu mai era de ură pur şi simplu. În parte eram şi geloasă pe ea; dar cum puteam fi