Dar mă simţeam şi vinovată faţă de ea. Mă simţeam o intrusă într-un teritoriu care ar fi trebuit să îi aparţină. Acum că îl vedeam pe Comandant pe ascuns, chiar dacă era doar pentru a juca scrabble şi să-l ascult vorbind, funcţiile noastre nu mai erau atât de separate cum se cerea în teorie. Îi luam ceva, deşi ea nu ştia. Şterpeleam. N-avea importanţă că era ceva ce, după toate aparenţele, nu dorea sau cu care nu avea ce face sau chiar respinsese, era totuşi ceva ce-i aparţinea. Şi dacă i-l răpeam, îi luam acest „ceva” misterios pe care nu-l prea puteam defini – căci Comandantul sigur că nu era îndrăgostit de mine, refuzam să cred că avea pentru mine un sentiment atât de extrem – ei ce-i mai rămânea?

  Da’ mie de ce să-mi pese? îmi ziceam. Ea nu înseamnă nimic pentru mine, nu mă poate suferi, într-o clipă, m-ar da afară din casă, sau mai rău, dacă ar putea inventa vreun pretext. Dacă ar descoperi, de pildă. El n-ar putea interveni să mă salveze; încălcările legii de către femei în cadrul gospodăriei, indiferent dacă e vorba de o Marthă sau o Cameristă, sunt sub exclusiva jurisdicţie a Soţiilor. Era o femeie răutăcioasă şi răzbunătoare, ştiam. Totuşi, nu puteam să scap de acea uşoară remuşcare.

  În plus, acum deţineam o anumită putere asupra ei, deşi ea nu ştia. Şi îmi făcea plăcere. De ce să nu spun adevărul? Îmi făcea o plăcere imensă.

  Dar Comandantul mă putea trăda aşa uşor, printr-un gest, o privire, o mică scăpare care ar fi dezvăluit oricărui spectator că între noi era ceva acum. N-a lipsit decât puţin în seara Ceremoniei. A ridicat mâna de parcă ar fi vrut să-mi atingă faţa; mi-am mişcat faţa într-o parte ca să-l previn, sperând că Serena Joy nu a băgat de seamă şi şi-a retras mâna şi s-a retras în sine şi s-a concentrat asupra călătoriei sale de unul singur.

  Să nu mai faci altă dată, i-am spus când am fost singuri din nou.

  Să nu mai fac ce? a întrebat.

  Să încerci să mă atingi aşa, când suntem… Când e şi ea acolo.

  Aşa am făcut?

  Din cauza asta aş putea fi transferată, am zis. În colonii. Ştii asta. Sau chiar mai rău. Socoteam că ar trebui să continue să se comporte în public ca şi cum aş fi fost o fereastră sau o vază de flori: un detaliu de decor, neînsufleţit sau transparent.

  Îmi pare rău, zise el. N-am vrut. Dar găsesc că e…

  Cum? am întrebat eu când am văzut că nu mai continuă.

  Impersonal, zise.

  Cât timp ţi-a luat să descoperi acest lucru? am zis. Puteţi vedea din felul în care vorbeam că deja raporturile dintre noi erau diferite.

  Pentru generaţiile care vor urma, zicea Mătuşa Lydia, va fi mult mai bine. Femeile vor trăi împreună în armonie într-o singură familie; o să le fiţi ca nişte fiice, iar când nivelul populaţiei va ajunge să fie iar satisfăcător, atunci nu va mai trebui să vă transferăm de la o casă la alta, căci vor fi destule ca să ajungă la toată lumea. Pot exista legături de reală afecţiune în asemenea condiţii, zicea ea mieroasă, clipind des. Femeile având un scop comun! Ajutându-se reciproc la corvezile zilnice, în vreme ce merg pe drumul vieţii împreună, fiecare îndeplinindu-şi sarcina dată. De ce să trebuiască o singură femeie să îndeplinească toate treburile necesare funcţionării armonioase a unei gospodării? Nu e nici rezonabil, nici omenos. Fiicele voastre vor avea o libertate mai mare. Ne propunem să atingem ţinta ca fiecare, fiecare dintre voi, să aibă o mică grădină – din nou cu mâinile împreunate şi cu suflarea întretăiată – şi asta e doar ca să dau un exemplu. Arătătorul ridicat se mişcă spre noi cu înţeles. Dar nu ne putem porci şi cere cu lăcomie prea mult, înainte ca totul să fie gata, nu-i aşa?

  Adevărul este că i-am devenit amantă. Bărbaţii din vârful piramidei au avut întotdeauna amante, de ce să fie altfel, acum? E drept că acum aranjamentele nu mai sunt chiar aceleaşi. Pe vremuri, amanta era ţinută într-o casă mică sau într-un apartament propriu, iar acum au amalgamat lucrurile. Dar cu excepţia unei pojghiţe subţiri, lucrurile stau la fel. Mai mult sau mai puţin. În unele ţări se numea femeie suplimentară. Sunt femeia suplimentară. Slujba mea e să furnizez ceea ce lipseşte altfel. Chiar şi scrabble. E o poziţie absurdă, dar şi înjositoare.

  Uneori cred că ea ştie. Uneori cred că sunt înţeleşi pe ascuns. Uneori cred că ea l-a pus să râdă de mine; aşa cum îmi râd şi eu de mine, din când în când şi cu ironie. Las-o să preia ea toată povara, poate îşi spune ea. Poate că s-a retras complet, nu mai are nimic de-a face cu el; poate că asta e noţiunea ei de libertate.

  Dar chiar aşa, chiar dacă e prostesc, sunt mai fericită acum. Cel puţin am ceva de făcut. Ceva cu care să-mi umplu timpul noaptea, în loc să stau singură în camera mea. Ceva la care să mă gândesc. Nu-l iubesc pe Comandant nici pe departe, dar reprezintă un interes, ocupă un spaţiu, e mai mult decât o umbră.

  Iar eu pentru el am încetat să mai fiu un simplu trup de care se foloseşte. Nu mai sunt doar o barcă fără încărcătură, un potir fără vin, sau ca să mă exprim mai grosolan, un cuptor fără cozonac înăuntru. Pentru el nu sunt doar o formă lipsită de conţinut.

  Capitolul douăzeci şi şapte.

  Merg alături de Ofglen pe strada unde a venit vara. E cald şi umed, odinioară purtam rochii de plajă şi sandale pe o asemenea vreme. Amândouă