avem căpşune în coş – căpşunele sunt de sezon acum, aşa că o să le mâncăm până ni se apleacă – şi nişte peşte împachetat în hârtie. Am luat peştele de la Pâine şi Peşte, magazinul cu firma de lemn pe care zâmbeşte un peşte cu gene. Unde de fapt nu se vinde pâine. Majoritatea gospodăriilor fac pâine în casă, dar dacă rămâi fără, poţi găsi nişte chifle uscate şi nişte gogoşi zbârcite la Pâinea cea de toate zilele. De fapt la Pâine şi Peşte nu prea e deschis niciodată. De ce să-şi dea osteneala să deschidă când nu au ce vinde? Pescăriile de la mare au decedat încă de acum câţiva ani; puţinii peşti pe care îi au acum sunt de la crescătorii de peşte şi au un gust nămolos. Buletinul de ştiri zice că regiunile de pe litoral sunt lăsate „să se odihnească”. Îmi aduc aminte de calcan, şi de eglefin, de peştele-sabie, de scoici, de ton; de homar umplut la cuptor, de somon roz şi gras, făcut felii la grătar. Oare să fie toate nişte specii dispărute, ca balenele? Am auzit un asemenea zvon care mi-a parvenit în cuvinte şoptite fără sunet, cu buzele aproape nemişcate, pe când stăteam la coadă afară, aşteptând să se deschisă magazinul, ademenite de imaginea din vitrină a unor fileuri suculente şi albe. Pun imaginea în vitrină când le bagă ceva de vânzare şi o scot în semn că n-au nimic. Limba semnelor.

  Ofglen şi cu mine abia ne mişcăm azi; ne e cald în rochiile lungi, suntem ude la subsuori şi tare obosite. Pe arşiţa asta cel puţin nu purtăm mănuşi. Pe vremuri, într-una din clădirile astea, era undeva un magazin de îngheţată. Nu-mi duc aminte cum îi spunea. Lucrurile se pot schimba atât de iute, unele clădiri pot fi rase de pe faţa pământului sau transformate în altceva, aşa că e greu să ţii minte cum erau exact… Puteam cere cupe duble şi când voiai, turnau sos de ciocolată deasupra. Asemenea porţii purtau un nume de bărbat. Johnny? Jacky? Nu-mi pot aminti.

  Ne duceam acolo cu ea, când era mică, şi eu o ridicam în braţe ca să poată vedea prin geam casele unde erau expuse tipurile de îngheţată, colorate delicat: portocaliu pal, verde pal, roz pal, şi-i citeam denumirea ca să poată alege. Dar ea nu alegea după nume, ci după culoare. Rochiţele şi salopetele ei aveau aceleaşi culori. Culori pastel ca îngheţata.

  Jimmy se numeau.

  Ofglen şi cu mine ne simţim mai în largul nostru împreună, ne-am obişnuit una cu alta. Surori siameze. Nu ne mai ostenim cu toate formulele reglementare când ne salutăm; ajunge un zâmbet şi apoi o pornim în tandem, parcurgând lin ruta noastră zilnică. Din când în când, mai schimbăm drumul, nu e interzis, dacă ne menţinem în perimetrul barierelor. Libertatea unui şobolan într-un labirint: e liber cât timp se menţine în interiorul labirintului.

  Am fost deja în magazine şi la biserică; acum ne aflăm la Zid. Nu e nimic pe Zid azi, căci nu lasă cadavrele spânzurate la fel de mult ca iarna, din cauza muştelor şi a mirosului. Pe vremuri, în ţara asta se foloseau multe sprayuri pentru parfumarea aerului, le zicea „Pin” şi „Floral”; şi oamenii încă mai au această tendinţă, mai ales Comandanţii care predică puritatea în toate.

  — Ai luat tot ce ai pe listă? mă întreabă Ofglen acum, deşi ştie tot aşa de bine ca mine. Listele noastre nu sunt niciodată lungi. Nu mai e chiar atât de melancolică şi de pasivă ca la început. Adesea îmi adresează ea prima cuvântul.

  — Da, zic.

  — Hai s-o luăm pe ocolite. Adică în jos, spre râu, pe unde n-am mai luat-o de multicel.

  Bine, zic.

  Dar nu mă întorc imediat, ci rămân pe loc ca să arunc o ultimă privire Zidului. Acolo sunt toate cum le ştiu: cărămizile roşii, reflectoarele, sârma ghimpată, cârligele. Într-un fel, când e gol aşa, zidul pare mai prevestitor de rele. Când e cineva spânzurat, atunci ştii cel puţin ce s-a întâmplat mai rău. Dar când nu e ocupat, reprezintă o posibilitate latentă, asemenea unei furtuni care se apropie. Când pot vedea cadavrele, cadavrele concrete, când pot ghici după forme şi dimensiuni că niciunul din ele nu e Luke, atunci pot crede că el mai e încă în viaţă.

  Nu ştiu de ce mă aştept să apară pe acest Zid. Există sute de alte locuri unde l-ar fi putut omorî. Dar nu-mi pot alunga din minte convingerea că el e în acest moment acolo, dincolo de cărămizile roşii şi inexpresive. Îmi pot aminti cum sunt dispuse clădirile în interiorul Zidului, căci odinioară circulam liber pe acolo, pe când era universitate. Mai intrăm acolo din când în când pentru Salvările de femei. Majoritatea clădirilor sunt şi ele din cărămizi roşii; unele au intrări arcuite, în stil romantic, din secolul al XIX-lea. Nu ni se mai îngăduie să intrăm în clădiri; dar nici nimeni nu mai are nici o dorinţă să intre. Aceste clădiri sunt ale Ochilor.

  Poate că se află în Bibliotecă. Undeva în cripte, împreună cu alţii. Grămezi.

  Biblioteca e ca un templu. Are o scară lungă şi albă care duce la un şir de uşi. Apoi în interior, o altă scară albă care duce în sus. De o parte şi de alta pe pereţi se află îngeri. De asemenea sunt bărbaţi care se luptă sau sunt pe punctul de a începe lupta, cu aspect curat şi înfăţişare nobilă, nu murdari, urât mirositor şi plini de sânge cum trebuie să fi arătat cu adevărat. Pe partea interioară a uşii se află Victoria, care îi conduce mai departe, iar de partea cealaltă se află Moartea. Există o frescă în cinstea unuia dintre războaie. Bărbaţii de partea Morţii sunt încă în viaţă. Se duc în Ceruri. Moartea este o femeie frumoasă, cu aripi şi cu un sân aproape gol; sau asta e Victoria? Nu îmi pot aminti.

  Sunt sigură că nu au distrus