Întoarcem spatele Zidului şi ne îndreptăm spre stânga. Aici se află mai multe faţade de magazine goale, cu vitrinele mâzgălite cu săpun. Încerc să-mi amintesc ce se vindea în ele odinioară. Cosmetice? Bijuterii? Majoritatea magazinelor cu mărfuri pentru bărbaţi sunt încă deschise; au fost închise numai cele ce făceau comerţ cu ceea ce ei denumesc frivolităţi.

  La colţ se află magazinul cunoscut sub numele de Pergamente pentru suflet. Este o concesiune: există Pergamente pentru suflet în centrul tuturor oraşelor şi în toate suburbiile, sau cel puţin aşa se spune. Pesemne că aduc profituri imense.

  Vitrina magazinului Pergamente pentru suflet este incasabilă. Dincolo de geam se află maşini de imprimat, un şir întreg; aceste maşini sunt cunoscute sub denumirea de „Rulourile sfinte”, poreclă pe care o folosim numai între noi, căci e lipsită de respect. Maşinile tipăresc rugăciuni, rulou după rulou, rugăciuni ce ies la nesfârşit. Sunt comandate prin Compufon, am auzit-o pe Soţia Comandantului cum făcea o comandă. A comanda rugăciuni la Pergamente pentru suflet e socotit a fi un semn de pioşenie şi devotament faţă de regim, aşa că, evident, Soţiile Comandanţilor fac o mulţime de comenzi. E un mod de a-l ajuta pe soţ în carieră.

  Sunt cinci tipuri de rugăciuni: pentru sănătate, pentru prosperitate, pentru moarte, pentru naştere, pentru păcate. O alegi pe cea care-ţi trebuie, perforezi numărul respectiv, apoi perforezi numărul personal ca să-ţi scoată debitul din cont şi de asemenea mai perforezi numărul de dăţi de câte ori vrei să fie repetată rugăciunea.

  În timp ce tipăresc rugăciunile, maşinile le şi rostesc, dacă vrei, poţi intra ca să le asculţi, acele voci metalice lipsite de inflexiuni care repetă acelaşi lucru iarăşi şi iarăşi. După ce rugăciunile au fost tipărite şi rostite, hârtia se derulează înapoi printr-o altă deschizătură şi e din nou reciclată în hârtie nouă. Nu există oameni în interiorul clădirii: maşinile funcţionează singure. De afară nu auzi vocile, ci doar un murmur, un bâzâit ca cel produs de o mulţime de credincioşi în genunchi. Pe fiecare latură a maşinilor e pictat un ochi auriu flancat de două aripioare aurii.

  Încerc să-mi amintesc ce se vindea aici când era magazin, înainte de a se transforma în Pergamente pentru suflet. Cred că lenjerie. Cutii roz şi argintii, ciorapi cu chilot coloraţi, sutiene cu dantelă, eşarfe de mătase? Lucruri dispărute.

  Ofglen şi cu mine stăm în faţă la Pergamente pentru suflet, privind prin geamurile incasabile cum rugăciunile ţâşnesc din automate şi dispar din nou prin deschizătura respectivă, întorcându-se pe tărâmul nerostitului. Îmi mut privirea şi nu mai văd maşinile, ci pe Ofglen, reflectată în geamul vitrinei. Se uită ţintă la mine.

  Ne putem privi în ochi. E prima oară că-i văd ochii lui Ofglen din faţă şi direct, nu pe furiş. Are o faţă ovală, roză şi plinuţă, fără să fie grasă, şi ochii destul de rotunzi.

  Îmi susţine privirea în geam, cu aceeaşi tărie, fără să clintească. Acum e greu să-mi întorc privirea. Această imagine reprezintă un şoc; e ca atunci când vezi pe cineva gol pentru prima oară. Deodată între noi pluteşte un risc. Chiar şi această încrucişare de priviri reprezintă un pericol. Deşi nu se află nimeni prin preajmă.

  În cele din urmă, Ofglen deschide gura.

  — Crezi că Dumnezeu ascultă automatele astea? întrebă ea. Vorbeşte în şoaptă, după cum ne era obiceiul la Centru.

  În trecut, o asemenea remarcă ar fi fost neînsemnată, un fel de speculaţie savantă. Acum înseamnă trădare.

  Aş putea scoate un ţipăt. Aş putea să o iau la fugă. Aş putea să-i întorc spatele în tăcere ca să-i arăt că refuz să tolerez asemenea vorbe rostite în prezenţa mea. O întrebare subversivă, amestecată cu răzvrătire, blasfemie şi erezie.

  Mă oţelesc.

  — Nu, răspund.

  Îi scapă un lung suspin de uşurare. Am trecut împreună o linie invizibilă.

  — Nici eu, zice ea.

  — Deşi cred că e şi asta un fel de credinţă, zic. Ca roţile tibetane de rugăciune.

  — Ce-s alea, întrebă ea.

  — Am citit cândva despre ele, zic. Erau învârtite de vânt. Au dispărut acum.

  — Ca toate celelalte, zice ea.

  Abia acum încetăm să ne privim ţintă.

  — Oare suntem în siguranţă aici? şoptesc eu.

  — Socotesc că e locul cel mai sigur, zice ea, părem că ne rugăm, şi-atât.

  — Dar ei?

  — Ei? zice ea tot în şoaptă. În aer liber eşti totdeauna cel mai în siguranţă, fără microfoane, de ce să pună unul aici? Ei cred că nimeni n-ar avea atâta îndrăzneală. Dar oricum am stat destul. N-are rost să ne întoarcem târziu. Ţine-ţi capul în jos şi doar apleacă-te puţin spre mine. Pot astfel să te aud mai bine în mers. Nu vorbi când vine cineva.

  Mergem cu capetele plecate, ca de obicei. Sunt atât de surescitată, încât mi se taie respiraţia, dar menţin un pas alert. Acum, mai mult decât oricând, trebuie să evit să atrag atenţia asupra mea.

  — Credeam că eşti una dintre adepte, zice Ofglen.

  — Aşa am crezut şi eu despre tine, răspund.

  — Erai întotdeauna atât de împuţit de pioasă.

  — Şi tu la fel, replic eu.

  Şi aş vrea să râd, să strig, să o strâng în braţe.

  — Poţi intra în rândurile noastre.

  — Noastre? întreb.

  Aşadar se pot folosit cuvintele noi, al nostru. Ştiam eu.

  — Doar n-ai crezut că sunt singură, zice ea.

  Nu am crezut. Îmi trece acum prin gând că ar putea fi o spioană, implantată ca să mă prindă în cursă; căci cresc astfel de buruieni în mijlocul nostru. Dar nu pot crede aşa ceva; mă umplu de speranţă ca arborele de sevă. Ca rana de sânge. Am făcut un început.

  Aş vrea să o întreb dacă a văzut-o pe Moira, dacă s-ar putea descoperi ce s-a întâmplat cu Luke, cu fetiţa mea, cu mama chiar, dar nu avem