— Să nu sufli o vorbă, mă avertizează Ofglen, deşi nu e nevoie. Nici o vorbuliţă.

  — Sigur că nu, zic. Cui i-aş putea spune?

  Păşim pe strada principală în tăcere, trecând pe lângă Crini, pe lângă Numai carne. În după-amiaza asta sunt mai mulţi oameni pe trotuare ca de obicei: vremea caldă i-a scos probabil din casă. Femei îmbrăcate în verde, albastru, roşu în dungi, sunt şi bărbaţi, unii în uniforme, alţii în costume civile. Soarele e gratis şi încă pe cer, ca să se bucure lumea de el. Deşi nu mai face nimeni plajă, cel puţin în public.

  Sunt şi mai multe maşini, marca Whirlwind, cu şoferi la volan şi granguri între perne şi maşini mai puţin remarcabile conduse de oameni de mai mică importanţă.

  Se întâmplă ceva: o agitaţie, o nervozitate printre cârdurile de maşini. Unele trag pe dreapta, ca şi când ar vrea să nu stea în calea cuiva. Arunc o privire rapidă în sus: vine o dubă neagră, cu ochiul cu aripi albe desenat pe o latură. Sirena nu merge încă, dar celelalte maşini o evită oricum. Înaintează cu viteză mică pe stradă, ca şi cum ar căuta ceva: un rechin după pradă.

  Îngheţ; mă străbat fiori reci până în călcâie. Până la urmă au fost probabil microfoane şi ne-au auzit.

  Sub ascunzişul mânecii, Ofglen se încleştează de cotul meu.

  — Nu te opri! şopteşte. Fă-te că nu vezi.

  Dar nu pot să nu văd. Duba se opreşte chiar în faţa noastră. Din uşa dublă care se deschide la spate sar doi Ochi în costume gri. Înşfacă un bărbat care merge pe stradă cu o geantă diplomat, un om cu o înfăţişare obişnuită, şi-l buşesc de latura neagră a dubei. O clipă se conturează pe fundalul metalului de parcă s-ar fi lipit de el; apoi unul dintre Ochi se apropie de el şi-i administrează o lovitură scurtă şi brutală care-l îndoaie şi-l transformă într-o grămadă inertă de haine. Îl ridică şi-l împing în spatele dubei ca pe un sac de cartofi. Apoi se urcă şi ei, uşile se închid şi duba porneşte.

  Totul s-a terminat în câteva secunde şi circulaţia pe stradă s-a reluat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

  Mă simt uşurată. Nu după mine veniseră.

  Capitolul douăzeci şi opt.

  Nu îmi vine să mă culc după masă, am încă prea multă adrenalină în sânge. Stau pe bancheta de la fereastră privind prin perdelele semitransparente. Cămaşă de noapte albă. Fereastra e cât de deschisă e permis; adierea fierbinte îmi flutură ţesătura peste faţă. Cu faţa învăluită astfel, cu nasul vag conturat, gura bandajată şi ochii orbi – probabil că de afară par o gogoaşă de mătase, o nălucă. Dar îmi place senzaţia pe care mi-o dă vălul moale ce-mi atinge pielea. Parcă aş fi într-un nor.

  Mi-au dat un mic ventilator electric care-i bun pe umiditatea asta. Bâzâie într-un colţ, pe jos, cu elicea într-o apărătoare de sârmă. Dacă aş fi Moira, aş şti cum s-o demontez, să las libere paletele ascuţite. Nu am nici o şurubelniţă, dar dacă aş fi Moira m-aş descurca şi fără şurubelniţă. Din păcate, nu sunt Moira.

  Oare ce mi-ar spune ea despre Comandant, dacă ar fi aici? Probabil că nu ar fi de acord. Nu a fost de acord nici cu Luke, atunci, de mult. În fond nu cu Luke, ci cu faptul că era însurat. Spunea că fac braconaj pe teritoriul altei femei. Eu îi spuneam că Luke nu e un peşte sau un bulgăre de ţărână, ci o fiinţă umană care poate să hotărască singură ce vrea. Ea zicea că încerc să găsesc justificări. Eu răspundeam că sunt îndrăgostită. Ea zicea că asta nu e o scuză. Moira a avut întotdeauna mai multă logică decât mine.

  Eu îi răspundeam că ea personal nu mai avea problema asta întrucât se hotărâse să prefere femeile, dar pe cât vedeam nu avea scrupule când le fura sau le „împrumuta” dacă avea chef. Ea zicea că situaţia e diferită pentru că forţele şi puterea sunt egale între femei, aşa că relaţia sexuală e o tranziţie „chit, Ioane”. „Chit, Ioane” e o expresie sexistă, îi răspundeam eu şi că dacă asta era atitudinea ei, oricum aducea un argument depăşit. Ea zicea că dau un aspect ordinar chestiunii şi că, dacă socotesc că e depăşită, trăiesc cu capul vârât în nisip.

  Ne certam aşa în bucătăria mea, stând în jurul mesei şi bând cafea, discutam cu glasuri aprinse: abia trecuserăm de douăzeci de ani şi continuam să discutăm ca în studenţie.

  Bucătăria se afla într-un apartament prăpădit, într-o casă cu acoperiş de şindrilă din apropierea râului, una din cele cu trei etaje şi o scară exterioară rahitică la spate. Eu ocupam etajul I, adică aveam zgomot şi de sus şi de jos, două nedorite picupuri stereo care bubuiau până noaptea târziu. Ştiam că vecinii sunt studenţi. Încă eram la prima slujbă, care nu-mi aducea prea mulţi bani: manevram un computer la o companie de asigurări. Astfel încât hotelurile unde mergeam cu Luke pentru mine nu însemnau doar dragoste şi aspectul ei sexual, ci şi să nu mai văd un timp gândacii, chiuveta din bucătărie care curgea, linoleumul din care se rupeau bucăţi întregi; chiar o pauză în efortul meu de a mai înveseli locul lipind afişe pe pereţi sau atârnând prisme de cristal în ferestre. Aveam şi plante, deşi tot timpul prindeau pânze de păianjen, sau mureau din cauză că nu erau udate. Adesea plecam cu Luke şi le neglijam.

  Eu îi răspundeam că există mai multe feluri de a trăi cu capul în nisip şi dacă Moira credea că poate realiza situaţia ideală – Utopia – închizându-se într-o enclavă exclusiv de femei, face o tristă greşeală. Bărbaţii nu or să dispară pur şi simplu, adăugam eu. Nu se putea