E ca şi cum ai spune că trebuie să te duci şi să iei sifilis numai pentru că există, zicea Moira.

  Zici că Luke e o boală venerică? Întrebam eu.

  Moira râdea. Căcat. Ian auzi-ne, vorbim de parcă am fi maică-ta.

  Atunci râdeam amândouă şi când pleca ne îmbrăţişam ca de obicei. A existat o perioadă când nu ne-am mai îmbrăţişat, după ce mi-a spus că se făcuse lesbiană; dar pe urmă m-a liniştit, asigurându-mă că nu o excitam, aşa că am început să ne îmbrăţişăm din nou. Era doar prietena mea cea mai veche.

  Poate că mai e.

  După aia am stat într-un apartament mai bun, unde am locuit cei doi ani, cât i-a trebuit lui Luke să se elibereze de prima nevastă. Îl plăteam eu, cu ce câştigam la noua mea slujbă. Era la o bibliotecă, nu cea mare cu Moartea şi Victoria, ci una mai mică.

  Transferam cărţi pe dischete ca să reducem spaţiul de depozitare şi costurile de înlocuire. Ne autoporecliserăm dischetiste, iar biblioteca o numeam în glumă „discotecă”. După ce le transferam, cărţile trebuiau trimise la tocat, dar noi le luam uneori acasă. Îmi plăcea să mă uit la ele, să le pipăi. Luke zicea că am suflet de anticar. Era un lucru ce-i plăcea la mine, că şi el ţinea la lucrurile vechi.

  E straniu acum să te gândeşti cum aveai o slujbă, o treabă. Slujbă. E un cuvânt caraghios. Slujbele sunt pentru bărbaţi. Fă o treabă, li se spunea copiilor când îi obişnuiai să facă la oliţă. Sau despre căţei, se zicea: şi-a făcut treaba pe covor. Trebuie să-i baţi cu un ziar făcut sul, zicea mama. Îmi aduc aminte de vremea când erau ziare, deşi eu n-am avut căţei, ci doar pisici.

  Cartea lui Iov29.

  Toate femeile alea care aveau slujbe; acum e ceva greu de închipuit, dar pe atunci mii, chiar milioane, aveau serviciu. Era considerat ceva normal. Acum e ca şi cum ţi-ai aminti de banii de hârtie. Mama a păstrat câteva bancnote lipite în album, la un loc cu pozele de demult. Bucăţi de hârtie grosuţă şi unsuroasă la pipăit, de culoare verde, cu desene pe ambele părţi: un bătrân cu perucă şi o piramidă cu un ochi deasupra, pe partea cealaltă. Purtau inscripţia: Avem încredere în Dumnezeu. Mama zicea că la unele case de marcat unii puseseră următorul afiş, în glumă: În Dumnezeu avem încredere, toţi ceilalţi trebuie să plătească cu bani lichizi. Acum, un astfel de afiş ar fi o blasfemie.

  Trebuia să iei bucăţile alea de hârtie la tine când te duceai să faci târguieli, deşi, când aveam eu nouă sau zece ani, cei mai mulţi ajunseseră să folosească carduri de plastic. Nu pentru articolele de băcănie, asta s-a făcut mai târziu. Acum mi se pare un sistem primitiv, chiar totemist, ca folosirea ghiocurilor. Probabil că şi eu am folosit puţin genul ăsta de bani, înainte ca totul să fie băgat în Compubancă.

  Cred că de asta au şi reuşit să facă toată operaţia, absolut dintr-o dată, fără să ştie nimeni nimic dinainte. Dacă ar mai fi existat bani la purtător, ar fi fost mai greu.

  Asta s-a petrecut după catastrofă, adică atunci când l-au împuşcat pe Preşedinte şi i-au mitraliat pe membrii Congresului şi armata a declarat stare de urgenţă. La vremea aceea au dat vina pe fanaticii Islamului.

  Păstraţi-vă calmul, se spunea la televizor. Situaţia e sub control.

  Eram uluită. Toţi erau, ştiu bine. Era de necrezut. Întregul guvern distrus aşa. Cum au pătruns în clădire, cum s-a întâmplat?

  Asta a fost când au suspendat Constituţia. Au zis că e temporar. Nici măcar n-au fost tulburări de stradă. Lumea a stat acasă noaptea, uitându-se la televizor şi aşteptând o indicaţie. Duşmanii erau invizibili.

  Ai grijă, îmi zice Moira la telefon. Vine.

  Ce vine? am întrebat.

  Aşteaptă niţel, zise. Asta pregătesc de mai mult timp. Tu şi cu mine la zid, păpuşico. A folosit o expresie de-a mamei, dar fără nici o intenţie de a face haz.

  Săptămâni în şir a continuat acea situaţie în care existenţa a fost într-un fel suspendată, deşi s-au întâmplat unele lucruri: ziarele au fost cenzurate şi unele desfiinţate din motive de securitate, au zis. Au început să apară punctele de control pe şosea şi identipermisele. Toată lumea a fost de acord, căci în mod evident trebuia să fii mai mult decât prevăzător. Au spus că se vor ţine noi alegeri, dar că pregătirea lor va lua timp. Cel mai bine e ca fiecare să-şi vadă de treabă ca de obicei.

  Au fost închise magazinele porno şi dubiţele numite „Senzaţii pe roţi” şi trăsuricile „Iepuraşii”30 nu mai dădeau roată prin piaţa publică. Nu mi-a părut rău deloc să le văd dispărând. Toţi ştiam ce pacoste fuseseră.

  Ar fi timpul ca lumea să nu mai stea cu mâinile în sân, mi-a zis femeia de la tejghea, în magazinul de unde îmi cumpăram ţigări de obicei. Era pe colţ, aparţinând unui lanţ de magazine ce vindeau ziare, bomboane şi ţigări. Femeia era mai în vârstă, avea păr cărunt – era generaţia mamei.

  Le-au închis doar, sau cum? am întrebat.

  A ridicat din umeri. Cine ştie, cui îi pasă, zise ea. Poate că le-au mutat altundeva. Să încerci să scapi de ele complet e ca şi cum ai încerca să stârpeşti şoarecii, nu? Perforă Compunumărul meu în sertarul tejghelei, fără să-l privească. Devenise deja ceva obişnuit. Lumea se plânge, zise.

  A doua zi dimineaţa m-am oprit din nou la acelaşi magazin, în drum spre bibliotecă, să-mi mai cumpăr un pachet, că nu mai aveam ţigări. Fumam mai mult din cauza tensiunii pe care o simţeai ca pe un murmur subteran, deşi totul părea calm la suprafaţă. Beam şi mai multă cafea şi aveam probleme cu somnul. Toată lumea era mai nervoasă. La radio era mai multă muzică, mai puţine cuvinte.

  Eram căsătorită la