Ne sculaserăm toţi ca de obicei şi luaserăm micul dejun; îmi amintesc că am mâncat granola, adică fulgi de cereale, şi Luke plecase cu ea la şcoală în costumaşul pe care i-l cumpărasem doar cu vreo două săptămâni în urmă, o salopetă în dungi şi un tricou albastru cu mânecuţe. Ce lună era? Trebuie să fi fost septembrie. Exista şi un autobuz al şcolii care trebuia să ia copiii, dar nu ştiu de ce spusesem să o ducă Luke, începusem să-mi fac griji chiar şi cu autobuzul şcolii. Nici un copil nu se mai ducea pe jos la şcoală, dispăruseră prea mulţi.

  Când am ajuns la magazinul de pe colţ, femeia care vindea de obicei nu era acolo. În locul ei era un bărbat, un tânăr de cel mult douăzeci de ani.

  E bolnavă? am întrebat întinzându-i cartea de credit.

  Cine? zise el cam agresiv, mi s-a părut.

  Femeia care vinde de obicei aici, am răspuns.

  De unde să ştiu eu, zise. Perfora numărul meu, studiind fiecare cifră şi apăsând cu un singur deget. Era evident că nu mai făcuse aşa ceva. Băteam darabana pe tejghea, nerăbdătoare să fumez o ţigară şi întrebându-mă dacă se găsise cineva care să-i spună că exista un tratament pentru coşurile pe care le avea pe gât. Îmi amintesc foarte clar cum arăta: înalt, uşor încovoiat, brunet cu părul tuns scurt, cu ochi căprui care păreau să privească undeva la câţiva centimetri dincolo de şaua nasului meu şi cu acneea aia. Cred că mi-l aduc aminte atât de clar din cauza cuvintelor pe care le-a rostit după aia.

  Îmi pare rău, zise. Acest număr nu e valabil.

  E ridicol, am răspuns. Trebuie să fie, am mii de dolari în cont. Acum două zile am primit extrasul de cont. Mai încearcă o dată.

  Nu e valabil, repetă el cu încăpăţânare. Vezi luminiţa aia roşie. Înseamnă că nu e valabil.

  Probabil că ai greşit, am zis. Mai încearcă.

  A ridicat din umeri şi a zâmbit a lehamite, dar totuşi a mai încercat o dată. De data asta i-am urmărit degetele pe fiecare tastă şi am controlat cifrele care apăreau afişate. Era într-adevăr numărul meu, dar iată că a apărut din nou lumina roşie.

  Vezi? a repetat, cu acelaşi zâmbet, ca şi când ştia o glumă tainică, pe care nu voia să mi-o spună.

  O să telefonez la bancă de la birou, am zis. Sistemul o mai luase razna şi altă dată, dar câteva telefoane rezolvaseră situaţia. Totuşi eram furioasă, ca şi cum aş fi fost acuzată pe nedrept de ceva de care nu aveam habar, ca şi cum aş fi făcut chiar eu greşeala.

  Aşa să faci, răspunse el indiferent. Am lăsat ţigările pe tejghea, căci nu le plătisem. M-am gândit că puteam să împrumut câteva la serviciu.

  Am telefonat de la birou, dar mi-a răspuns doar o bandă înregistrată. Liniile erau prea solicitate, spunea vocea de pe bandă. Apoi mă ruga să telefonez din nou mai târziu.

  Liniile au rămas suprasolicitate toată dimineaţa, pe cât mi-am putut da seama. Am revenit de câteva ori, fără să am mai mult noroc. Dar nici măcar asta nu era ceva prea neobişnuit.

  Cam pe la ora două după-amiază, în camera cu dischete îşi făcu apariţia directorul.

  Trebuie să vă anunţ ceva, zise. Arăta îngrozitor, cu părul în dezordine, cu ochii roşii şi şovăitori, parcă ar fi fost băut.

  Toate am ridicat privirile şi am oprit maşinile. Cred că trebuie să fi fost vreo opt sau zece femei în biroul acela.

  Îmi pare rău, zise, dar asta e legea. Îmi pare tare rău.

  Pentru ce? Întreabă careva.

  Trebuie să vă dau drumul, zise. Trebuie, asta e legea. Trebuie să vă dau drumul la toate, rosti aceste cuvinte blând, ca şi cum am fi fost nişte animale, nişte broaşte pe care le prinsese într-un borcan şi ne dădea drumul din omenie.

  Suntem concediate? am întrebat, ridicându-mă în picioare. Dar de ce?

  Nu concediate. Vi se dă drumul. Nu mai puteţi lucra aici, aşa e legea. Îşi trecu mâinile prin păr şi mi-am zis: a înnebunit. A făcut scurtcircuit din cauza stresului.

  Nu puteţi face una ca asta, zise femeia de lângă mine. Cuvintele ei sunau fals, artificial, ca la televiziune.

  Nu eu fac, zise el. Nu înţelegeţi. Vă rog să plecaţi acum. Începea să ridice vocea. Nu vreau dezordine. Dacă sunt tulburări, se pot pierde cărţile, nu vreau lucruri distruse… Se uită peste umăr. Ei sunt afară, în biroul meu. Dacă nu plecaţi acum, or să intre aici. Mi-au acordat zece minute. Părea într-adevăr cu minţile rătăcite.

  E sărit, a zis cineva cu voce tare, ceea ce sigur că gândeam toate.

  Dar eu vedeam ce se petrece pe coridor: erau doi bărbaţi în uniformă, cu puşti-mitralieră. Prea era teatral ca să fie adevărat, dar totuşi apăruseră deodată acolo, ca nişte marţieni. Păreau desprinşi dintr-un coşmar: se conturau intens, total nepotriviţi cu încăperea.

  Lăsaţi doar maşinile, zise directorul, în timp ce noi ne strângeam lucrurile şi ieşeam una câte una. Ca şi cum le-am fi putut lua cu noi.

  Stăteam ciorchine, afară, pe scările bibliotecii. Nu ştiam ce să ne spunem. Cum niciuna dintre noi nu înţelegea ce se întâmplase, nu prea aveam ce spune. Ne uitam una la alta şi citeam spaimă şi ruşine pe chipurile noastre, ca şi cum am fi făcut ceva ce nu se cuvenea.

  E o neruşinare, zise o femeie, fără prea multă convingere. De ce aveam oare senzaţia vagă că ne meritam soarta?

  Când am ajuns acasă, nu era nimeni. Luke era încă la lucru, fata era la şcoală. Mă simţeam obosită până-n măduva oaselor, dar cum m-am aşezat jos, m-am ridicat din nou în picioare, nu puteam sta locului. Am rătăcit prin casă, din cameră