în cameră. Îmi amintesc că puneam inconştient mâna pe diverse lucruri: pe aparatul de prăjit pâine, pe zaharniţă, pe scrumiera din living. După o vreme, am luat pisica în braţe şi am dus-o cu mine de colo-colo. Voiam să vină Luke acasă. Mă gândeam că ar trebui să fac ceva, să iau nişte măsuri, dar nu ştiam ce măsuri aş fi putut lua.

  Am încercat să telefonez din nou la bancă, dar nu mi-a răspuns decât aceeaşi bandă. Mi-am turnat un pahar cu lapte – căci mi-am spus că sunt prea nervoasă ca să mai beau o cafea – m-am dus în living, m-am aşezat pe canapea şi mi-am pus paharul de lapte cu grijă pe măsuţa pentru cafea, fără să beau din el. Ţineam pisica strâns în braţe, ca s-o simt cum toarce pe pieptul meu.

  După un timp, am telefonat acasă la mama, dar nu mi-a răspuns nimeni. Era mai aşezată la vremea aceea, nu se mai muta mereu în altă parte, tot la câţiva ani; locuia dincolo de râu, în Boston. Am mai aşteptat puţin şi i-am telefonat Moirei. Nu era nici ea acasă, dar când am revenit după o jumătate de oră, am găsit-o. Între cele două telefoane, am stat pe canapea. M-am gândit la ce-i dădeam de mâncare fetei la şcoală. M-am gândit că poate îi dădusem prea multe sandvişuri cu unt de alune.

  Am fost concediată, i-am spus Moirei când am dat de ea la telefon. Mi-a răspuns c-o să vină până la mine. La vremea aceea lucra pentru un colectiv de femei, la secţia de publicaţii. Scoteau cărţi despre mijloace anticoncepţionale, despre violuri şi alte asemenea lucruri, deşi astfel de publicaţii nu mai aveau aceeaşi căutare ca înainte.

  Vin la tine, zise. Probabil că ghicise din tonul meu că asta doream.

  A ajuns după un timp. Deci, zise ea. Îşi scoase jacheta şi se tolăni în fotoliul cel mare. Ia zi-mi. Da’ mai întâi să bem ceva.

  S-a ridicat şi s-a dus la bucătărie, a turnat câte un scotch pentru fiecare şi a revenit şi s-a aşezat în fotoliu şi eu am încercat să-i spun ce mi se întâmplase. Când am isprăvit, m-a întrebat: ai încercat să cumperi ceva pe Compucarte azi?

  Da, am răspuns. Şi i-am povestit întâmplarea.

  Le-au îngheţat, zise ea. Şi pe-al meu. Şi pe ale fetelor din colectiv. Toate conturile cu F şi nu cu M. Nu au avut nevoie decât să apese câteva butoane. Ni s-a tăiat accesul la conturi.

  Dar am mai mult de două mii de dolari în bancă, am zis eu, de parcă singurul lucru care avea importanţă era contul meu.

  Femeile nu mai au drept de proprietate, zise ea. E o lege nouă. Ai deschis televizorul azi?

  Nu, am răspuns.

  Se dă la televizor, zise. Tot timpul. Ea nu era năucă, cum eram eu. În mod straniu, era chiar veselă, ca şi cum era ceva la care se aştepta de mult şi acum vedea că avusese dreptate. Arăta chiar mai plină de energie, mai hotărâtă. Luke va putea folosi Compucontul tău. Or să transfere numărul tău la el, sau cel puţin aşa zic ei. La soţ sau la ruda de sex bărbătesc cea mai apropiată.

  Dar în cazul tău? am întrebat. Ea nu avea pe nimeni.

  O să trec în ilegalitate, zise. Unii dintre homosexuali pot prelua numerele noastre şi să ne cumpere lucrurile de care avem nevoie.

  Dar de ce? am întrebat. De ce au făcut-o?

  Nu e treaba noastră să întrebăm de ce, răspunse Moira. A fost necesar să se procedeze aşa, să anuleze şi Compuconturile şi slujbele în acelaşi timp. Altfel, îţi imaginezi ce ar fi fost în aeroporturi? Pot să pun pariu că nu vor să plecăm nicăieri.

  M-am dus să-mi iau fetiţa de la şcoală. Am condus cu o grijă exagerată. Când Luke a ajuns acasă, stăteam la masa din bucătărie. Fata desena cu carioci, aşezată la măsuţa ei, într-un colţ unde desenele ei erau lipite cu scotch lângă frigider.

  Luke se aşeză în genunchi lângă mine şi mă luă în braţe. Am auzit la radio, în maşină, când veneam acasă, zise el. Nu-ţi face griji, sunt sigur că e doar temporar.

  Au spus de ce? am întrebat.

  Nu a răspuns la întrebarea mea. Trecem noi şi prin asta, zise el strângându-mă în braţe.

  Nu ştii cum e, am zis eu. Parcă mi-ar fi tăiat cineva picioarele. Nu plângeam. Dar îmi era imposibil să-l iau în braţe.

  Nu e decât o slujbă, zise el încercând să mă liniştească.

  Bănuiesc că or să-ţi dea ţie toţi banii. Şi eu n-am murit încă. Încercam să fac o glumă, dar de fapt suna macabru.

  Gata, linişteşte-te, zise el. Era încă în genunchi pe jos. Ştii doar că o să am întotdeauna grijă de tine.

  Începe deja să-mi vorbească de sus, mi-am zis. Şi apoi imediat, am adăugat în gând: iar tu ai început deja să devii paranoică.

  Ştiu, am zis cu glas tare. Te iubesc.

  Mai târziu, după ce fata adormise, iar noi stăteam la masă şi nu mă mai simţeam aşa sfârşită, i-am povestit ce se-ntâmplase în după-amiaza aceea. I-am descris cum a intrat directorul şi ne-a spus vestea pe nerăsuflate. Ar fi fost caraghios dacă nu ar fi fost atât de îngrozitor, am zis. Am crezut că e beat. Poate că şi era. A venit şi armata.

  Atunci mi-am amintit ceva ce văzusem şi nu sesizasem la momentul respectiv. Nu era armata. Ci un alt tip de armată.

  Sigur că au fost unele marşuri de protest, o mulţime de femei şi unii bărbaţi. Dar participanţii erau mai puţini decât ai fi putut crede. Cred că lumea era speriată. Iar când s-a făcut cunoscut că poliţia, sau armata, sau cine erau, va deschide focul imediat ce ar începe un marş, n-au mai fost marşuri deloc. Au fost explozii în oficii poştale, staţii