şi noul tău prieten – îi spun eu şi aproape că mă înec, şi Wasabi, hreanul japonez, mă înţeapă în nas şi mă face să lăcrimez, iar ea îşi transformă imediat zîmbetul de maimuţică într-un surîs Colgate, se preface cuminţică, o face pe mironosiţa: Nu vorbi aşa… Sfîrşitul încă nu mi-e cu adevărat prieten, doar amic, cel mult amant.

— Ce ziceam? mormăie el. Unde eram? Maică-mea, da, nimic nu ştia să facă, nimic din ale casei, din ale unei mame, bombăne el, şi mie mi se pare că se îndreaptă pe neaşteptate cu o mişcare bruscă spre o potecă lăturalnică dinlăuntrul lui. Nu ştia nici să spele, nici să calce şi, bineînţeles, nici să gătească. În viaţa ei, cred eu, n-a făcut nici măcar o omletă. Şi taică-meu – lucruri pe care nici un bărbat nu le face, el le făcea. Ar fi trebuit să vedeţi cum erau ordonate la el în dulap prosoapele, la milimetru, şi cum arătau perdelele cu falduri, şi podeaua sclipea – îşi încruntă fruntea şi sprîncenele lui aproape că se îndeasă una într-alta – chiar şi chiloţii şi maiourile ni le călca, la toţi trei, ascultaţi ceva, o să rîdeţi…

— Vrem să rîdem de bancuri! protestează cu înverşunare un bărbat scund şi foarte lat în umeri de la una dintre mesele laterale, şi i se alătură şi alte voci: Unde sînt bancurile, unde? Ce se petrece aici? Ce-s prostiile astea?

— Numai o clipă, frate, imediat soseşte un transport proaspăt, o să-ţi placă, pe răspunderea mea! Voiam numai, ce voiam, acu’ m-am zăpăcit, m-ai zăpăcit, ascultă, flăcău, ascultă atent, una ca asta n-ai mai auzit, avea o-nţelegere, taică-meu, cu o prăvălie de încălţăminte de pe strada Jaffa, cunoşti strada Jaffa din Ierusalim? Bravo-bravo, eşti un om umblat? Ăia îi dădeau la remaiat ciorapi de nailon ai femeilor din cartierul Mea Shearim şi din Batei Ungarin, cartiere de habotnici amîndouă, încă un startup de-al lui Puţă-mică, încă o cale de-a face cîţiva bănuţi în plus. Omul ăsta, jur, putea să vîndă pantofi unui peşte. Rîs slab în sală. Bărbatul lat în umeri refuză să se lase dus. Dovală îşi şterge cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Ascultă atent, frate, aducea de-acolo în fiecare săptămînă ciorapi la remaiat, cantităţi, nu glumă, patruzeci-cinzeci de perechi de fiecare dată, şi a-nvăţat-o să-i remaieze, chiar şi asta ştia să facă, înţelegi? Să remaieze ciorapi de nailon, închipuie-ţi…

Vorbeşte acum numai şi numai către bărbatul scund şi spătos. Cu o mînă face către el un gest de rugăminte, de implorare: Aşteaptă o clipă, frate, imediat o să-ţi primeşti bancul cald, de la cuptor, e deja pe drum – şi taică-meu i-a cumpărat un ac special, cu un mîner mititel de lemn cam atîta, ei, comédie, cum revin toate astea în memorie, cum mi-ai amintit de toate astea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, flăcău, şi ea trăgea ciorapul pe mînă, şi cu acul ridica ochi după ochi acolo unde fugiseră, pînă cînd nu mai era deloc ruptură, aşa lucra ceasuri întregi, cîteodată nopţi întregi, ochi după ochi…

Ultimele propoziţii le lasă să-i scape aproape fără să respire, se luptă să ajungă la finiş înaintea nerăbdării publicului şi a spătosului. În sală e tăcere. Ici-colo cîte-o femeie zîmbeşte, poate amintirii îndepărtate a ciorapilor de nailon de altădată. Dar în sală nimeni nu rîde.

— Ia te uită cum îmi revin toate astea, rînjeşte el scuzîndu-se.

Din mijlocul tăcerii, glasul unui bărbat care zbiară: Ia spune, pistruiatule, în concluzie, o să fie azi stand-up aici sau n-o să fie?

E bărbatul ras în cap care poartă un sacou galben. Am avut eu o presimţire că o să se mai întoarcă. Celălalt bărbat, cel neobişnuit de lat în spate, îi susţine zbieretele cu un urlet. Mai sînt glasuri care-i sprijină. Alţii, puţini, mai cu seamă femei, încearcă să-i liniştească, pe cînd bărbatul în galben: Nu-nu, cu noi cum rămîne, am venit să rîdem, şi dumnealui face cu noi Ziua Holocaustului. Şi pe deasupra mai face şi băşcălie de Holocaust.

— Ai dreptate, ai dreptate, iartă-mă, frate, iartă-mă! Primeşte-o reparaţie, ce-a fost în capul meu, sigur, trebuie să vă spun bancuri: Vine unul la mormîntul bunicii lui în ziua comemorării ei. Cîteva morminte mai încolo vede un bărbat stînd lîngă un mormînt, plîngînd, strigînd: De ce? De ce? De ce-a trebuit să mori? De ce te-a luat Dumnezeu la el? Ce rost mai are viaţa după ce-ai plecat? Moarte blestemată! Bun, după cîteva minute, nepotul nostru nu mai poate să se stăpînească şi se apropie de bărbatul care se zbuciumă: Cer iertare, domnule, că deranjez, dar mă mişcă nespus să te văd jelind. De cînd mă ştiu n-am văzut asemenea durere adîncă, pot să-ntreb cui îi porţi doliu? Ţi-era fiu? Frate? Bărbatul se uită la el şi zice: Nu, ce-ţi veni, e primul soţ al nevesti-mii.

În sală un hohot mare de rîs – categoric exagerat în raport cu bancul – şi ici-colo aplauze silite. Îţi rupe inima să vezi cît sînt oamenii de dornici să-l ajute să-şi salveze spectacolul.

— Staţi aşa, că mai sînt! Am în stoc pînă la miezul nopţii! jubilează el şi ochii i se agită cu repeziciune: Unul dă telefon cuiva cu care a-nvăţat la liceu în urmă cu treizeci de ani, îi spune: Am un bilet în plus pentru mîine la finala Cupei naţionale, ai chef să vii cu mine? Acela se minunează, dar un bilet la finală e un bilet la finală, şi vine. Merg, stau, locurile sînt foarte bune, atmosferă super, le place, strigă, înjură, se ridică de pe locul lor şi se reaşază odată cu ceilalţi, fotbal prima. După prima repriză, prietenul spune: