ca să pricep: cu Paul fusesem pe aceeaşi lungime de undă numai o clipă. El era un refugiat care nu depăşise resentimente vechi, urile copilăriei. Văzuse şi trăise lucruri oribile acolo, în Basarabia. Anticomunismul lui nu era din cap, ci rezultatul unor experienţe cumplite. Dar trăise şi altele mai târziu, inclusiv experienţa penitenciară comunistă. Pentru el însă, fundamentală era oroarea copilăriei lui. Am citit odată remarca lui Freud: estetica filmelor lui Chaplin se resimţea din faptul că fusese un copil nenorocit şi nu putuse să treacă mai departe de impresiile copilăriei. Mutatis mutandis, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Goma. Ura lui nu este numai contra comunismului, ci şi contra ţării, care l-a recepţionat ca pe un refugiat de categoria a doua. Avea dreptate în ce priveşte fondul, dar ceva mic, meschin, lipsit de amploare a rămas cuibărit în sufletul lui şi l-a otrăvit. S-a chircit, dezadaptat şi a fost singur, mic într-o lume mare, pe care nu a încetat s-o urască şi s-o simtă străină. Mult curaj înghesuit într-o inimă mică. E nobil să fii amar, mai puţin nobil să fii acru.

Şi totuşi, cu cât i-a fost lui mai greu decât mie! Nu trebuie să încetez s-o spun.

...Lumea exilului a fost la început rece, dură, o lume a supravieţuirii. Apoi, culorile, luminile şi umbrele care făcuseră farmecul ultimilor ani de Bucureşti au reapărut. Viaţa mea a redevenit interesantă şi incertă, încercare şi experiment. Dar timpul trecuse. Primele semne ale bătrâneţii se arătau. Nu aveam cum să mai găsesc o anumită strălucire pe care, chiar în absenţa libertăţii, în România, o trăisem. Trebuia să mă resemnez.

Şi, pentru ultima oară, eu. E adevărat, din momentul în care am optat, nu am mai acceptat nici o duplicitate. Dar eu, spre deosebire de Goma, fusesem fericit în România. Am suferit, şi ţara mi-a devenit la un moment dat nesuferită. Însă ea îmi dăduse enorm. Mă răsfăţase. Nu regimul, nu comunismul, ci ţara. Acesta a fost un noroc şi un har, adică o graţie, ceva ce n-ai cerut şi-ţi este dat totuşi gratis. Ca toată viaţa mea, care n-a avut decât o nefericire: propria mea înclinare către nefericire. Dar asta nu e vina nimănui.

De aceea, din partea mea, orice acreală, orice meschinărie nu ar fi fost, nu ar fi scuzabilă. Rezistând, dar şi, mai târziu, căutând (oare am găsit-o? Mă tem că nu!) o anumită concordie, reîmpăcarea, nu am făcut decât să confirm îndurarea ursitoarelor.

Bucureşti, 16 octombrie – 2 decembrie 2006

ADDENDA

Addendum 1 O şedinţă de excludere în 1977

Reproduc mai jos stenograma şedinţei de excludere din Facultatea de Medicină. Fiind vorba despre o stenogramă, directă sau după o înregistrare, este perceptibil stilul oral, cu numeroase greşeli, care pot fi imputate atât vorbitorilor, cât şi înregistratorilor. Nu am corectat nimic. Este un document patetic, deşi este filtrat. Se confruntă, de o parte, comuniştii, repezindu-se să apere regimul pe care, după bunul obicei, îl asimilau cu poporul pe care-l terorizau şi de pe urma căruia profitau din plin. În faţa acestui Goliat se găseşte un David, în acelaşi timp arogant şi prudent. Cei mai în vârstă vor regăsi aici suflul acelor ani, amestecul de îndârjire autentică şi limbă de lemn care le făcea „farmecul“. Sper că şi cei ce n-au trăit pe vremea aceea vor realiza autenticitatea unui document în care suflarea otrăvită a trecutului răzbate până la noi.

INFORMARE

În ziua de 2 aprilie 1977, ora 12, în aula Facultăţii de Farmacie I.M.F. Bucureşti a avut loc adunarea cadrelor didactice, Facultatea de specializare şi perfecţionare a medicilor şi farmaciştilor, la care au fost invitate consiliile profesorale din celelalte facultăţi, senatul şi Comitetul de partid I.M.F. (300 cadre didactice).

În numele conducerii facultăţii, tov. prof. dr. Pană Ion a prezentat materialul cu privire la abaterile dr. Vianu Ion.

După prezentarea referatului s-a dat cuvântul lui Vianu Ion. Acesta s-a adresat adunării pe un ton dispreţuitor, susţinându-şi în continuare poziţiile sale în ceea ce priveşte dorinţa de a părăsi ţara şi negând dreptul adunării de a discuta actele sale, chiar dacă opinia acesteia ar fi expresia celor 20 milioane de locuitori ai României. Pe un ton cinic, motivează atitudinea sa prin dorinţa de a trezi şi altora „conştiinţa“ şi a atenţiona opinia publică asupra persoanei sale ca personaj central. În legătură cu aspectele actuale ale psihiatriei din ţara noastră, a făcut aprecieri care au culminat prin negarea valorii propriilor capitole scrise de el în Tratatul de psihiatrie. Referitor la semnarea jurământului solemn, arată că acesta a fost obligatoriu pentru toate cadrele didactice şi nu-l angajează cu nimic, mai ales că au plecat şi alţii care au semnat acelaşi angajament.

În timpul expunerii sale a recunoscut că, dacă va pleca în străinătate, nu va atinge niciodată situaţia dobândită în ţară.

În ansamblu, prin atitudinea lui a demonstrat o aversiune făţişă faţă de cei prezenţi şi faţă de realizările poporului nostru, refuzând să dea explicaţii la întrebările puse în legătură cu declaraţiile şi poziţiile sale transmise la posturile de radio din străinătate.

La discuţii au participat un număr de tovarăşi care şi-au exprimat totalul dezacord faţă de ideile lui Vianu Ion şi faţă de poziţia sa în adunare şi au condamnat atitudinea de dispreţ şi cinism ale acestuia, lipsa lui de cel